Barbu Știrbey a fost un cuceritor. I-a cucerit, la rînd, pe regii Carol I și Ferdinand, pe Regina Maria și pe Ion I.C. Brătianu, ceea ce însemna, practic, întregul regat.
Barbu era prinț prin naștere, dar, în comparație cu Hohenzollernii, avea sîngele de un albastru mai deschis. Monarhia germană privea cam chiorîș la boierimea locală, dar prințul Știrbey a știut să destindă atmosfera dintre cele două nobilimi și a deschis calea unei corupții mutuale și rentabile.
Barbu Știrbey s-a născut, în 1872, în palatul de la Buftea, din părinți care n-au muncit niciodată. Numărul moșiilor, conacelor, pădurilor și palatelor care alcătuiau averea de familie depășea ținerea de minte a proprietarilor. Barbu a studiat la Paris și s-a întors cu o diplomă în drept la care n-a apelat deloc. Înalt, chipeș, cu mustață și haine englezești, fin în conversație, cultivat, sportiv, inteligent și îngrozitor de bogat, Barbu Știrbey a făcut în lumea mondenă a Bucureștiului mai multe victime decît gripa spaniolă.
Carol I l-a numit administratorul domeniilor Coroanei, Ferdinand și l-a făcut consilier personal, Brătianu și l-a făcut cumnat, iar regina Maria l-a făcut să moțăie ziua în amiaza mare, de epuizare. Se povestește că doi dintre copiii lui Ferdinand – Mircea și Ileana – poartă semnătura lui genetică.
Barbu s-a lansat în afaceri industriale, agricole și financiare cu fantezia unui săritor la trapez. Protecția politică pe care se întreceau toți să i-o dea l-a ajutat să dobîndească o avere obscenă, care i-a făcut pe Malaxa și Auschnitt să se simtă săraci. În esență, însă, Barbu Știrbey a rămas devotat politicii naționale, pe care a orientat-o inteligent și discret, prin pîrghiile lui regale și guvernamentale.
Cînd România a declarat război Germaniei, cînd a pierdut trei cincimi din țară, cînd a rezistat la Mărășești, în 1917, și a reluat ofensiva, în 1918, Barbu Știrbey a fost sfătuitorul permanent al regelui Ferdinand. El și regina Maria au reușit să-i împiedice pe Brătianu și pe rege să semneze pacea de la București și să facă posibil, astfel, accesul României la conferința de pace de la Paris.
În 1927 moare Ferdinand, iar în 1930 e proclamat rege priapicul Carol al II-lea. Barbu Știrbey o lasă moartă cu sfaturile și pleacă în exil. Zece ani umblă prin Franța și Elveția, lăsînd în urma lui o dîră de șampanie și homar. Scapă dintr-o încercare de asasinat și se întoarce, în 1940, în țară. Regele Mihai îi încredințează sarcini diplomatice importante, iar în 1945, partidele istorice încearcă formarea unui guvern Știrbey de largă reprezentare. Rușii, însă, consideră că Guvernul Petru Groza reprezintă mai bine situația tancurilor din teren. Barbu Știrbey devine ținta NKVD-ului, dar are norocul să moară înainte ca Securitatea să-l înșface și să-l arunce în lagărele morții alături de liderii țărăniști și liberali.