Sîmbătă după-amiază. Hypermarket. Deci decent de aglomerat, asta dacă aglomerația a fost vreodată decentă. La casa deasupra căreia scrie clar, în limbajul semnelor, că mamele și copiii aferenți au prioritate, un cetățean care și-a întins gelul din păr peste ochelarii puși deasupra sprîncenelor – pentru că fîșia de graniță dintre ochi și păr ar forța termenul de „frunte” – își dispută întîietatea, locul, rîul și ramul cu o femeie extrem de însărcinată
– Alo, alo, unde ne băgăm așa? Nu stăm și noi la coadă? Sîntem speciale?
Ea îl privește confuză. Dacă am fi într-un sketch, semnul de prioritate i-ar pica cetățeanului direct în cap, ca să puncteze finalul.
– Deci io te rog să treci înapoi, ca să nu avem discuții!
– Știi, e casă pentru gravide… Și eu sînt gravidă… Deci prioritate.
– Așa, și? Eu stau de un sfert de oră la coadă! De ce să se bage alții în față? Nu mă mișc!
Tipul e parolist. Nu se mișcă. În schimb, doi pași mai în spate, un malac cu veleități de dulap nu are aceeași tărie de caracter. Nu doar că se mișcă, dar lasă și o mînă grea pe umărul primului.
– Prietene, ai perfectă dreptate, societatea asta e sexistă și ne discriminează! Dar nu-ți face griji, că se rezolvă. De exemplu, dacă nu te dai acum la o parte să treacă doamna, mă enervez și îți fac eu vreo doi gemeni!