Își botezase mașina. Ceva cu tutzi, dutzi, flutzi. Un Fiat d-ăla mic. De spirite frumoase. Ea s-a oferit să mă ducă. Ne știam din auzite. Nu m-am repezit s-o refuz. A fost săritoare. Era și în formă. În trening d-ăla mulat pe corp. Gri.
În mașină, vorbim, râdem, povestim. Nu chiar cursiv, că na, străini suntem doară. Ea zice cum îi priește în excursii. Că îi place să meargă peste tot. Călătorise mult și mai voia. Că are călătoria în suflet. M-am uitat discret la sufletul ei și, într-adevăr, era cam mare. N-aveai cum să nu-l observi. Și-mi zice că vrea să călătorească măcar o dată pe lună. Fac gluma previzibilă: e scump să mergi pe Lună. Nu se prinde. E de pe altă planetă. Mai rece. Mă simt penibil.
Îi dă înainte cu vizitările. Că-n California au tot ce-ți dorești. Magazine, restaurante și plajă. Îmi aruncă și-o filozofie: să călătorim, că nu luăm nimic cu noi când murim. Și că totu-i trecător. D-astea de buzunar. Sunt olimpic la ele. Aș completa, dar zic să tac. Că iar intru-n gard. Mă abțin. În momentele astea simt că mor puțin. Dar trece.
Mergem ce mai mergem și, la un semafor, tragem lângă un magazin cu frumuseți de pus prin casele oamenilor. Aplice, vaze, minunății, decor – cu accent pe e. Și-n vitrină, era o treabă pe care scria „Trăiește, iubește, râzi”. Un îndemn, evident. Și mă ia furnicătura. Mă mănâncă, așa, pe sub piele. Am iar sentimentul ăla, de v-am zis. Cred că și-un steag cu svastica, atârnat în sufragerie la masa de Paște, e mai puțin oripilant decât să pui așa ceva. Totuși, mă exprim. I-l arăt fetei și-mi manifest – moderat, ce-i drept – profunda scârbă pentru gusturile acelora de-ar cumpăra o asemenea aplică. La care, fata ingenuă și, mă rog, mulată, zice:
– Da’ ce-are așa rău? Eu am un tatuaj cu cuvintele astea pe gleznă.