Romanul-fluviu al Olimpiadei de la Soci seamănă, în rezumat, cu Război și pace. E despre Rusia. Filmul și ceremonia de deschidere nu se pot compara cu cartea, evident, dar au în comun aceeași ambiție de grandoare. Cineaștii au luat-o de la argonauții greci (ajutați de niște băștinași binevoitori să taie primii bușteni pe țărmul Pontului Euxin) și au încheiat cu imaginea hi-tech a stadionului din mileniul III. Realizatorii show-ului au comprimat un pic povestea: au început cu parada unor cadeți de pe vremea lui Petru cel Mare și au ajuns tot în zilele noastre, firește, trecînd prin celebra mare scenă a balului tolstoian, epoca marilor clasici, Marea Revoluție, epoca marelui avînt științifico-tehnic, marea cucerire a Cosmosului, complexitatea traiului cotidian à la russe, pînă azi, cînd, logic și dialectic, s-au ivit zorile unei Noi Renașteri. Mare măreție, tată! Pentru cei avizați (de la istorici și antropologi pînă la specialiștii în comunicare și imagine), acest spectacol inaugural al Jocurilor Olimpice fi-va un excelent material de studiu. E o probă manifestă, orchestrată di granda, despre cine este ea, Rusia, ce a fost și ce-ar mai vrea ea. Ce mai, o probă simultană de narcisism incurabil și de nevindecate ambiții universaliste, legare obsesivă de trecut și sete nepotolită de viitor. Estetic, a frizat uneori sublimul. Politic, a cam dat niște fiori. Dacă ar fi fost vorba despre o țară ceva mai normală, pesemne că grila de lectură ar fi fost una mai relaxată. Pe cînd, așa, toată omenirea democrată stă cu ochii pe Rusia ca pe butelie. Mai bine zis, ca pe un gigantic butoi de petrol și gaze, conectat la niște butoane nucleare. Un nesecat rezervor – de resurse benefice și de conflicte neguroase.
Ar mai fi atîtea de vorbit… Despre marea minciună sovietică și despre mica ipocrizie occidentală. Despre prima s-a tot gavarit, regimul Putin o confirmă pe alt plan. Despre cea de-a doua, însă, mai puțin. Cînd s-a decis gazda Jocurilor, unde erau americanu’, englezu’, unitul european, mereu neutrul elvețian și atît de pacifistul Comitet Olimpic? Ce, credeau că Soci este în Vaticanul lu’ Papa Francisc? Acum, exponenții lumii “civilizate” – ca cum n-ar fi știut unde merg – se întrec la vînătoare de greșeli organizatorice. Cum, la fel, strămoșii lor de acum nici trei secole descopereau mirați că, în spatele satelor de carton ale lui Potemkin, nu se cască decît neantul stepei.
Eheei, feții moșului, și cîte n-ar mai fi de povestit. La ei, în Rusia, iernile sînt lungi, să tot povestești… Ați văzut, la ceremonie, baletul ofițerilor din oastea lui Petru cel Mare? A fost superb. Perfect aliniați, baletau pe luciul gheții, formînd careuri în perpetuă dinamică. Mișcau mîndru din brațe, deși nu țineau nimic în mîini. Era ca și cum un polcovnic le-ar fi ordonat “Prezentați arm’!”. Doar că nu se vedea nici o armă. Numai că pușcoacele, deși invizibile, da, pușcoacele erau acolo. Iar ei erau mulți.
Așa și cu Rusia: tocmai cînd se face că nu arată nimic, sigur vrea să arate ceva.