În România ultimilor 27 de ani nu s-a discutat niciodată serios despre viitorul țării, despre viziunea pe termen lung. De 27 de ani ne-am fixat obiective cel mult pe termen mediu, dar cele mai multe pe termen scurt și foarte scurt. Alegerea parlamentarilor și a președinților am făcut-o tot având în minte obiective pe termen scurt, unele nici măcar proiecte de viitor. S-a votat pentru mărirea pensiilor și a salariilor, dar s-a votat și pentru puiul distribuit de partid, la pachet cu făina și uleiul necesare unei mese cât de cât mai îmbleșugate. S-a votat pentru arestarea corupților sau pentru construirea unui podeț pe drumul spre biserică. S-a votat așa pentru că nici politicienii n-au știut să propună altceva. Pe cei mai mulți viziunea îi lovește pe final de mandat, atunci când se pregătesc pentru a obține un mandat nou. Iar de cele mai multe ori viziunea nici nu le aparține, ci vine în bagajul câte unui consultant, pe baza cerințelor și viziunilor pe termen scurt ale poporului. Integrarea în UE sau în NATO au fost proiectele ce s-au desfășurat pe mai multe legislaturi doar din întâmplare, pentru că eram cam varză ca stat și nu îndeplineam condițiile să ne integrăm mai repede. Dar nici integrarea în UE, nici integrarea în NATO și nici unirea cu Basarabia nu reprezintă ceea ce s-ar putea numi un proiect de țară. Sunt etape de parcurs, dar nu faptul că ești membru UE sau membru NATO te definește ca țară, ca stat, ca națiune. Cum nu te definesc nici drumurile, nici salariile, nici catedralele ridicate au ba. Toate acestea sunt părți din ceea ce ar putea fi un proiect de țară.
Cel care are,
probabil, posibilitatea de a propune și de a impune, până la urmă, un proiect de țară ar fi președintele. Doar că, până acum, România de după 1990 nu a avut un președinte care să propună un proiect de țară înainte de a fi ales. Am ales în funcție de niște promisiuni meschine, dacă e să le privim la scara istoriei. Iar asta am făcut-o în timp ce oportunitățile treceau pe lângă noi. Iar noi, ca niște copii crescuți pe marginea căii ferate, aruncam după oportunități cu bolovani, mai ales atunci când aveau nesimțirea de a nu ne azvârli pe geam câte-un pachet de ciungă sau câte-o cutie de cola.
Dându-și seama că nu prea are motive să intre în istorie, Traian Băsescu s-a gândit că ar fi ceva nemaipomenit să condamne comunismul. A făcut-o, dar nici ăsta nu era un proiect de țară. Era o tumbă. De efect, dar tumbă. Iar de la saltimbanci nu aștepți proiecte de țară.
La un an după ce a câștigat alegerile,
în decembrie 2015, Klaus Iohannis a vorbit pentru prima data despre proiectul lui de țară: “România educată”. Sună bine, iar reacțiile celor care urmăresc ceva mai atent lumea politică au fost pozitive. În sfârșit, un președinte care vine cu un proiect de țară.
Numai că, la un an de când și-a enunțat ideea de proiect de țară, Klaus Iohannis s-a gândit mai bine și a înființat o comisie. Comisia pentru proiectul de țară a luat naștere prin decizia prezidențială nr. 15 din 29 septembrie 2016 și are drept scop dezbaterea și trasarea de direcții de dezvoltare și de modernizare a României, precum și elaborarea unui document politic, programatic, care să întrunească consensul formațiunilor politice parlamentare.
Așadar e vorba despre mai mult decât “România educată”.
Căci, oricât de mult ne-o dorim,
România educată nu este un proiect de țară în sine, ci doar un proiect de parcurs, necesar pentru îndeplinirea marelui proiect de țară. Suntem toți de acord că avem nevoie de o țară educată, că trebuie să transformăm sistemul de educație într-unul performant, care să producă oameni educați cu adevărat, nu analfabeți.
Dar educația este un mijloc, nu poate fi un scop final. Ca să înțelegem asta, așa cum a înțeles-o președintele, după un an de chibzuială, nu avem decât a ne gândi la cum ar arăta țara atunci când proiectul educațional ar fi pus în practică. Am avea, așadar, o țară educată. De pe băncile școlilor ar ieși doar oameni educați, indiferent de domeniu. Unii ar fi buni meseriași, alții ar fi cărturari, unii s-ar pricepe la IT, alții ar fi medici excepționali, am avea ingineri, profesori, specialiști în aeronautică, fizicieni, chimiști, economiști de clasă mondială. Perfect. Și ce am face cu ei? Nimic. Proiectul fiind doar să-i educăm pe cetățeni, nu ne-am ocupa și de altceva. Și am reuși să-i educăm, dar, cu excepția profesorilor, n-am avea ce să le dăm de lucru. Am păstra profesorii, am educa în continuare oameni, dar ăia educați ar pleca să muncească în alte părți. Iar străinii ar fi fericiți: “Aaa, vii din România educată? Foarte bine, foarte bine. Se face școală bună acolo, păcat că n-aveți ce mânca”.
Sau am putea să păstrăm mâna de lucru înalt calificată în țară, unde am reuși să aducem investitori strategici, atrași de înalta calificare a cetățenilor care acceptă salarii de nimic, pentru că n-au variantă.
Deci, da, România educată nu e un proiect de țară în sine.
Ce altceva ar putea fi
un proiect de țară? Autostrăzile sunt sau ar putea deveni un proiect de țară?
Nu. Autostrăzile, căile ferate, canalizarea, electrificarea întregii țări nu pot fi proiecte de țară. Sunt, ca și educația sau sănătatea, mijloace de a ține o țară în funcțiune, sunt obiective de parcurs, cum am mai spus, nu pot fi scopuri în sine. De autostrăzi e nevoie pentru a transporta bunurile, de căile ferate la fel. De educație ai nevoie pentru a avea cine produce bunurile, iar de sănătate pentru a-i păstra în funcțiune pe cei care produc bunurile.
Așadar, care ar fi un proiect de țară potrivit României? Să ne acordăm o săptămână pentru a ne gândi la asta. În definitiv, comisia prezidențială lucrează deja de cinci luni și nici n-are vreun deadline.