L-am văzut în cam toate marile lui roluri de pe scenă. I-am văzut și spectacolele pe care le-a regizat. Eram fan, cum se zice mai nou. Din cînd în cînd stăteam de vorbă la telefon despre ale vieții. Evitam să-l sun la anumite ore – cele în care avea repetiții – și, cum altfel, cele în care era pe scenă. Dacă era ceva urgent, îi trimiteam mesaj. Totdeauna răspundea prompt, fără amabilitate de fațadă, care mi se pare mai enervantă decît impolitețea.
Optimist și puternic, om cu umor, Ion Caramitru avea secretul lui, cu care ținea bolile la distanță, chiar dacă la teatru, cînd cineva se îmbolnăvea de gripă, erau destule șanse ca toată lumea de acolo să se molipsească. Le trata ca pe cel ce aduce scrisoarea sau direct vestea pe scenă: de parcă pentru o clipă timpul s-ar fi oprit, din cauza apariției mesagerului. Și cînd protagonistul trebuia să se convingă rapid și cît mai vizibil că urmează să se întîmple ceva nasol și că de pe urma acelui ceva timpul o s-o ia la vale. Regula numărul 1: nu trebuie să te sperii. Regula numărul 2 și ultima: după aflarea veștii trebuie să bei un pahar cu apă și să ai aerul că ți-a venit ideea salvatoare ori că cel puțin ești pregătit să înfrunți tot ce poate fi mai rău. Asta de parcă boala ar fi fost o persoană pusă pe malversațiuni. Dacă strategia asta n-ar fi reușit, soluția de rezervă era scena morții. Murise de atîtea ori pe scenă, că avea replică și pentru această alternativă: „O dată în plus ce mai contează?“. Cel puțin așa mi-a răspuns cînd l-am întrebat cum e să te întorci la viață după ce-ai murit pe scenă sau ai filmat mai multe duble în care personajul tău își dă ultima suflare. Totuși, admitea că de fiecare dată apărea ceva nou, altfel, în momentele acelea: un gînd, o senzație diferite, încît și pe scenă moartea era de fiecare dată unică, iar pregătirea pentru ea, niciodată la fel ca data trecută.
Trecerea asta de la umor la seriozitate dădea farmec conversațiilor cu Caramitru. Ca mulți armâni, trăia cu intensitate, dar, deși actor, nu-i plăcea ca asta să se vadă în viața de toate zilele. În ultimul rol în care l-am văzut îl juca pe Shylock din Neguțătorul din Veneția. A fost ex-tra-or-di-nar! Intrase atît de mult în rol, că uitam că e Caramitru. Era Shylock! Digerase interpretarea lui Al Pacino din film, la care am simțit sau mi s-a părut că simt cîteva aluzii cu semnul întrebării la coadă, ca între meseriași cînd migălesc cu lupa la rotițele unui ceasornic. Nu mult după aceea a venit pandemia și teatrele s-au închis. Ca cum vreo lună să aflu că e pacient la Elias de la o persoană apropiată mie care ține cu dinții de secretul profesiunii și care mi-a spus despre Caramitru doar că „nu se dă măreț“, ca VIP-urile care ajung acolo, și că e un tip comunicativ, care nu și-a lăsat umorul în hainele cu care a venit de acasă. RIP.