Ai mei nu m-au lăsat niciodată s-aduc animale acasă cînd eram mic. Poate de-aia, ultima oară cînd am fost la munte, am înfiat o căpușă veselă și grăsuță. Trei zile s-a ținut scai de mine și nu s-a desprins de genunchiul meu pînă cînd, folosind zoom-ul camerei foto de la telefon, am văzut că una din mușcăturile de țînțar de pe picior are propriile ei picioare. M-am dus direct la camera de gardă de la boli infecțioase unde am aflat, pe culoar, despre drama brancardierului care a călcat pe un bisturiu și pe care băieții de la pază îl încurajau cu “Bă, ej’ nebun, poate ai luat SIDA”. Căpușa a rămas însă cu mine, pentru că n-aveau și chirurgie. Am fost însă sfătuit să merg “dincolo”, că “dincolo” au chirurgie. Dincolo, 40 de oameni în diferite stadii de degradare așteptau să intre în timp ce un rezident își căuta pacientul pierdut. “Unde-i, mă, ăla cu acul de seringă rupt în el? L-a văzut cineva? Vezi, poate e după colț.” Iar eu și căpușa deveniserăm deja destul de sictiriți de parteneriatul nostru, așa că am hotărît ca, indiferent de cost, să mergem la privat ca să divorțăm. La privat, căpușa a făcut furori. Cinci asistente curioase își dădeau coate s-o vadă. “Ia uite, fată, ce mare e!” “Și dă din picioare…” “Dă-i cu spirt.” “N-am mai văzut niciodată pe viu.” Distracția s-a spart cînd a apărut doctorul cu penseta și-a întrerupt legătura de dragoste și de sînge dintre mine și Pușa Căpușa. Din fericire, drumurile noastre s-au despărțit aici, dar cu materialistele astea nu se știe niciodată cu cine au umblat și ce boli au luat.
Pușa și eu
