Istoricii serioși, se spune, nu pierd vremea cu istoria contrafactuală. Cu toate că e un istoric cît se poate de serios, Niall Ferguson se uită în gura celor ce se ocupă de istoria ipotezelor ulterioare, ba emite și el astfel de ipoteze „neserioase“. De ce? Fiindcă pur și simplu nu mai înghite filosofia necesității, care e o teorie ca oricare alta, vîndută însă cu succes drept axiomă pe piața ideilor. De o inteligență analitică sclipitoare, Ferguson e unul dintre marii demolatori de mituri sacrosancte ale istoriei, încît pentru un profan e de-a dreptul relaxant să descopere că, la fel ca propriul său trecut, nici trecutul universal nu e bătut în cuie.
Un motiv suplimentar pentru care Ferguson umblă în cutia cu „if history“ e că istoricul militar citește evenimentele privindu-le de jos în sus, adică dinspre soldați către generali și politicieni. Iar pentru soldați acest „ce-ar fi fost dacă“ conține diferența dintre viață și moarte. De pildă, ce-ar fi fost dacă generalii din ambele tabere, în loc să-și trimită prostește și de-a dreptul criminal soldații la atac, în cîmp deschis, așa cum recomandau manualele de strategie scrise înainte de apariția mitralierelor, i-ar fi ținut pur și simplu în tranșee? Sau dacă, în cel de-al doilea război mondial, generalii pîrțogari ai Franței ar fi folosit tancurile, așa cum recomanda un oarecare maior De Gaulle, nu vechile lor manuale? Ar mai fi fost Franța ocupată de nemți?
Alt motiv, care ține de strategia din lada cu nisip a ideilor, e că Ferguson nu-i deloc convins că nu știu ce „moment crucial“ din istorie trebuia să se întîmple așa și numai așa cum s-a petrecut. Și cum are talent de povestitor, opul lui seamănă pe alocuri cu romanele postmoderniste despre lumi paralele.
Despicînd atent firul în patru, istoricul britanic îți explică de ce cutare moment crucial al războiului se putea întîmpla și altfel. Și nu poți să nu-l crezi. Cînd a început, de fapt, Marele Război? Încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, în ziarele britanice și nemțești, care publicau romane în foileton despre un război imaginar în care alianțele erau stabilite după cum îi ducea mintea pe romancierii care le scriau. Cititorii le citeau cu nesaț patriotic. Singurul care a nimerit numerele cîștigătoare a fost un bancher care s-a prins cine cu cine și a anticipat că războiul va fi lung și cu zeci de milioane de morți. Politicienii și generalii, însă, erau convinși că războiul va dura numai cîteva săptămîni, cel mult luni. Altfel, însă, în 1913, cu un an înainte de începutul războiului, cam toți influensării vremii erau convinși că războiul era imposibil, fiindcă Europa era „interconectată“ și cine ar fi fost nebun să distrugă piața internațională care mergea bine pentru un război care n-ar fi adus beneficii nimănui?
Priceput și la economie, Ferguson evaluează Marele Război în costuri și în capacitatea beligeranților de a face față unei asemenea afaceri, care e mai de luat în seamă decît eroismul de pe cîmpul de luptă. Costurile de după război ale acestei afaceri mondiale, în care francezii și britanicii le-au impus nemților să le plătească despăgubiri uriașe, au avut pe lîngă efectul imediat, de a-i pune pe germani să plătească mai mult decît erau în stare, și unul de lungă durată. Marele Război, care ar fi trebuit să fie ultimul, cel puțin în mintea învingătorilor, n-a făcut decît să amorseze o bombă cu efect întîrziat, care a explodat în 1939, cînd – ce să vezi – a început al doilea război mondial al secolului. Și mai mare, și mai devastator decît primul. La întrebarea capitală, „Putea fi evitat Marele Război?“, răspunsul lui Ferguson e da.
Probabil că acum, cînd în Europa se vorbește din nou despre război, cartea lui Niall Ferguson, care a apărut în urmă cu aproape un sfert de secol, va înregistra un boom de vînzări.
Niall Ferguson, Marele Război, 1914-1918, traducere de Ioana Aneci, Editura Polirom, 2021.