Nu mi-a plăcut Concertul din raţiuni pur artistice. Dar am înţeles ce e: o comedioară populară, „genială“ pentru masele largi care rîd de se prăpădesc la glumiţe stereotipe şi cărora li se pare cultural orice film cu orchestre simfonice. Dimpotrivă: La source des femmes – ultima ispravă a lui Radu Mihăileanu, un tip din ce în ce mai departe de geniu, aşa cum e Franţa faţă de monarhie – e ceva greu de definit.
Pare un exerciţiu kusturician localizat „într-un mic sat, regiunea Maghreb, din Peninsula Arabică“. Dar are aerul etnografic şi exotic (cînd au ceva de comunicat, femeile din sat încep să cînte ca Lil’ Kim în versiune arabă) al unui documentar realizat de echipa emisiunii O dată-n viaţă. Aduce cu o frescă de dimensiuni intimiste a sufletui feminin din Orientul Mijlociu. Dar are tonul didactic şi prăfos al unei domnişoare profesoare de 60 de ani de la Şcoala de Fete. În fine, este, teoretic, o dramedie despre anacronismele tragi-comice ale Coranului. Dar, deşi pare imposibil să ratezi o asemenea ţintă de mărimea Iranului, La source des femmes* are efectul sedativ al unei prelegeri de două ore despre compoziţia chimică a apei din ceaiul unui imam. E o minune că n-am adormit în iureşul evenimentelor.
Nişte ţărănci vesele, dar nefericite, cară zilnic apă de la izvorul din deal. Bărbaţii lor nu mai au la dispoziţie războaie în care să lupte, făcîndu-se pe undeva utili, şi beau ceai toată ziua, pălăvrăgind pe marginea milenarelor tradiţii. Mihăileanu dezvoltă: tînăra şi senzualissima Leila (genul revoluţionar, cu machiaj impecabil, de divă la Etno TV-ul local) se revoltă împotriva nedreptăţii, declanşînd greva iubirii. Femeile refuză să facă sex cu soţii lor, încercînd astfel să-i determine să pună osul la muncă. Mihăileanu apasă pe butonul „dramă“: ca represalii, nesimţiţii le iau pe greviste la poceală. Intervin imamul, rîul, ramul şi un entomolog finalmente sufletist. Apoi nişte fundamentalişti ameţiţi şi însuşi guvernul, care rezolvă miraculos circuitul apei în comunitate.
Rezolvarea e tipică pentru comedia care sfidează prin tradiţie realismul. Dar comicul lui Mihăileanu e discret ca o insectă în deşert sau ilogic (femeile vorbesc uneori ca-n telenovele, în condiţiile în care satul nu e electrificat; există însă un televizor care funcţionează, dar nu e clar unde şi de ce). În oglindă, dramatismul e perfect stereotip, iar colecţia de clişee islamice – imbatabilă! Din moment în moment te aştepţi să se prăbuşească peste actori edificiul de carton al filmului, dar vestea bună e că unul dintre personaje zice, la un moment dat: „Sînt multe lucruri în Islam care trebuie luminate“. Ei bine, cu asta sînt perfect de acord.
* Franţa-Maroc-Belgia-Italia, 2011. Regia: Radu Mihăileanu. Cu: Leila Bekhti, Hafsia Herzi.
Dacă doriţi să recomand
1) Duo luo tian shi / Îngeri căzuţi (Hong Kong, 1995; regia: Wong Kar-Wai). La Cinemax 2 – joi, 19 aprilie, ora 22,30. Povestea dement-halucinantă a unui asasin profesionist din Hong Kong care vrea să se retragă din activitate şi, fireşte, n-are cum fără să se bage în altceva.
2) Shadows / Umbre (SUA, 1959; regia: John Cassavetes). La TVR Cultural – duminică, 22 aprilie, ora 2. Dacă vă place New York-ul şi n-aveţi nimic împotriva jazz-ului, curvelor, intelectualilor şi celorlalţi pierde-vară care populează cel mai febril oraş al lumii, acesta e genul de film cu care să începeţi noaptea. Spre dimineaţă merge un Woody Allen de pe vremuri. Ca de pildă Manhattan.
3) Henry & June (SUA, 1990; regia: Philip Kaufman). La TVR 1 – duminică, 22 aprilie, ora 0,20. Oraşul e Paris. Anul: 1931. Anaïs Nin dă nas în nas cu Henry Miller şi soţia sa, June. Evident, Anaïs face ochii foarte mari (exact cît ai actriţei Maria de Medeiros), apoi începe să facă sex. Mă rog, nici nu te puteai aştepta la altceva, dar, pe undeva, filmul funcţionează binişor ca lecţie decoltată de istorie literară.