La Vaslui au fost mulţi învingători, dar istoria a reţinut doar numele lui Ştefan. Ceaţa, mocirla şi fîntînile otrăvite n-au intrat în legendă, aşa că nu pe ele voia Mehmed Cuceritorul să se răzbune. Ca să se calmeze, să mai uite înfrîngerea, să nu mai facă spume la gură ori de cîte ori auzea o cadînă bîrfind cu accent de Suceava, sultanul s-a tratat un an cu decapitări la întîmplare şi a jucat fazan pe confiscarea averii cu vizirii rămaşi în viaţă.
În primăvara anului următor, 90.000 de turci au luat-o uşurel spre Întorsura Buzăului. Dinspre Bugeac, la un semn al padişahului, a năvălit hoarda tătarilor. Hoarda asta, o adevărată hoardă penală, umbla cu o mulţime de bărbaţi şi se lăsa călărită de nişte brute cu iatagan.
Ştefan cel Mare şi-a numărat şansele, apoi soldaţii. Oastea cea Mică, alcătuită din boierime şi tîrgoveţi, nu depăşea 12.000 de călăreţi. Înarmată cu săbii, cu suliţe şi cu multă precauţie, suită în spinarea unor cai iuţi, Oastea cea Mică era imposibil de prins pe picior greşit, ba chiar imposibil de prins în general. Pe lîngă ea, Oastea cea Mare, formată din 40.000 de ciobani măciucari, părea Oastea Gigantică.
Cu cele două oşti reunite, Ştefan i-a abordat pe tătari. Tătarii se aflau la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, şi treceau populaţia prin foc şi sabie. Erau fericiţi să trăiască un asemenea moment şi aşa au şi murit, în momentul următor, cînd ploaia de săgeţi a moldovenilor a imortalizat scena. Victoria a fost totală. N-au existat prizonieri din rîndul tătarilor, aşa că Ştefan a trebuit să se mulţumească cu prizonierii vrînceni găsiţi în tabără. Tîrziu, în noapte, domnul a aţipit în braţele unei prizoniere din Bacău, în timp ce execuţiile îşi urmau cursul, întrerupte cînd şi cînd de scîrţîitul penei cronicarului.