Acum opt ani am citit cu o intrigată încîntare un roman de Mia Couto. Intrigarea îmi venea de la multele necunoscute ale lumii pe care mi-o deschidea cartea; încîntarea, de la stilul superb al autorului. Cu o prevenită încîntare am citit zilele trecute Orbirea rîurilor, roman istoric despre primul război mondial în coloniile africane, din perspectiva localnicilor, nu a ocupanților germani, portughezi sau britanici care i-au trimis să lupte, să fie schilodiți și să moară într-un război care nu era al lor.
Acest scriitor mozambican din părinți portughezi e unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai aripii africane a realismului magic. Într-un amestec extraordinar de fantastic, realism aproape naturalist, de înțelepciune și mitologie populară, mozambicanul Couto scrie în Orbirea rîurilor echivalentul african al Războiului sfîrșitului lumii, unul dintre marile romane ale peruanului Mario Vargas Llosa.
Tapiseria pestriță al cărții, aidoma celei venerabile de la Bayeux, țese o cronică, aceea a întîmplărilor de la ciudatul început al războiului, în Mozambic. O luptă de graniță între cîteva zeci de soldați băștinași, echipați în uniforme nemțești și portugheze, care putea fi casus belli, stîrnește îngrijorarea unui așa-zis preot portughez. De frică să nu înceapă vreun război din cauza acestei lupte, istețul popă își pune enoriașii să îngroape morții, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Scenele de luptă sînt de un umor negru aidoma acelora din războiul dintre conservatorii și liberalii din Un veac de singurătate. Soldatul Nataniel Jalasi, care înainte de a se înrola îl slujise pe preotul Sisnando Baião, în persoana căruia văzuse întruchiparea lui Dumnezeu pe pămînt, cînd îi moare sergentul portughez în luptă constată uimit că bănuitul sacerdot nu poate învia morții. Și cum Baião îi spune că e posibil să înceapă un război cum n-a mai fost, Jalasi ajunge la concluzia că trebuie să-și ia tălpășița de acolo, de teamă că ar putea fi vînat și de germani, și de portughezi din pricină că a scăpat nevătămat din luptă. Nemții ca să se răzbune, portughezii fiindcă l-ar bănui de neglijență. Jalasi, care a învățat să scrie și să citească, spre deosebire de sergentul său portughez analfabet, visează să devină civilizat, adică portughez, încît vrea să se rupă de tradițiile alor săi. Dorința asta îi aduce numai necazuri: portughezii nu-l acceptă, iar băștinașii îl cred trădător și vor să-l omoare în bătaie, așa că dilematicul sipaio se asociază cu altul, care n-are chef să-și riște pielea, schimbînd uniformele țărilor beligerante în funcție de împrejurări.
Multele povești de viață din roman sînt comprimate în flash-uri, care dau un ritm îndrăcit Orbirii rîurilor, domolit numai de istorisirea miturilor locale și de vocile personajelor care dau glas necazurilor prin care trec și perplexităților pe care li le stîrnesc ciocnirile locale dintre civilizația albilor și tradițiile lor.
Romancierul e în cartea asta – și se spune că și în majoritatea celorlalte – un antropolog desăvîrșit care pricepe cu finețe și putere de pătrundere deosebirile culturale dintre negrii și albii din Mozambic, dar și ceea ce îi face asemănători. Toate astea sînt spuse în Orbirea rîurilor fără că autorul să cadă la teorii, ci în limbajul și la puterea de înțelegere a personajelor sale, încît la sfîrșitul lecturii rămîi cu o poveste minunată, de neuitat.
Mia Couto, Orbirea rîurilor, traducere și note de Simina Popa, Editura Polirom, 2025.