Le urmăresc în fiecare an. Îmi place să-i văd lacrimile lui DiCaprio în momentul în care află că n-a câștigat. Știu, am și eu niște lacrimi de-ale lui DiCaprio într-o fiolă pe care-o port mereu la gât, însă reacțiile de la Oscar sunt unice. Le-aș compara cu un rever în lung de linie al Simonei Halep, cu o casă arzând într-un film de Tarkovski, cu jiglerul înfundat al unei Dacii, cu a patra dungă de pe un trening Adidas contrafăcut.
Dar să trecem la evaluări. Doar n-o să vorbesc numai despre bietul DiCaprio, pe care mi-am permis să-l botez ”Diii, Capră!”, pentru că sunt un tip din popor și-mi place să găsesc variante neaoșe pentru denumirile străine.
Premiile Oscar au multe lipsuri. În primul rând, statueta e prea inexpresivă. I-ar trebui ceva care s-o individualizeze, poate un accesoriu. Eu, să fi fost în locul lor, i-aș fi pus în mână o rachetă de tenis. Da, dom’le, o rachetă. Cu racheta de tenis mergi mereu la sigur. Haideți să vă spun ceva. Eu, când merg la o nuntă cu dar, nu las bani în plic, ci le duc tinerilor căsătoriți o rachetă de tenis. Dacă văd cerșetori pe stradă, nu le dau bani, ci rachete de tenis, ca să exerseze, să ajungă campioni și să câștige la fel de mulți bani ca Simona Halep. Am un suflet mare și un depozit infinit de rachete.
Și mai am niște reproșuri pentru Academia de Film. Înțeleg rostul premiilor. Știu cum funcționează ele. Trebuie ca mereu să piardă cineva. Ce nu înțeleg e de ce e musai, totuși, să existe un câștigător. N-ar fi mai bine ca prezentatorul să anunțe pe rând pierzătorii, iar apoi să se retragă, vâslind calm în timp ce lacrimile inundă sala?
Mă rog, fiecare cu viziunea lui. Dar aș minți dacă n-aș recunoaște că vreau și eu să câștig un premiu Oscar. M-am gândit deja la un scenariu de film. Se va numi Parpalacele morții. E vorba de niște ucigași însetați de sânge care bagă frica în oameni în timp ce străbat străzile întunecate ale orașelor cu niște parpalace pe ei. Mai rămâne doar să găsesc eroul negativ, împotriva cărora luptă.