De când sunt eu pe acest Pământ, de când conștiința cosmică intergalactică a animat acest corp agil de tenismen cu suflarea vieții, am străbătut țara-n lung și-n lat. Cunosc România ca pe torpedo-ul de la propria Dacie, ca pe buzunarul rupt al bluzei de trening cu care m-am dus la primul interviu cu un șef de stat. Ei bine, oraș mai mare decât Bucureștiul n-am văzut în toată țara. Am crezut că Piteștiul îl poate depăși, dar, după ce l-am măsurat la pas într-o duminică, mi-am dat seama că bătrânul municipiu argeșean n-are nici o șansă. Bucureștiul, cu cele 80.317 rachete de tenis cât măsoară dacă-l străbați de la nord la sud, îl surclasează clar, ca modelul 1310 Break pe un măgar șchiop, într-o întrecere de viteză.
Nu-mi place Bucureștiul. E un oraș opresiv, indiscret și intolerant. Nu e ca satele alea din Bărăgan în care te pierzi în mulțime, printre ceilalți tipi care umblă în trening. În București, privirea curioasă a trecătorilor te prinde ca într-o cușcă. Oriunde te-ai duce, oamenii se vor uita bănuitori la tine, invidioși că pe ei treningul nu stă așa larg.
Apoi, e traficul ăsta infernal. Dacă știam că se mișcă așa de încet mașinile pe Ștefan cel Mare, nu mă mai oboseam să pun motor la Dacie. Cu 10 kilometri pe oră puteam s-o împing și eu, că doar nu degeaba alerg la tenis. O mie de euro aruncați de pomană…
Iar traficul nu-i nimic pe lângă zgomotul de fiară turbată pe care-l scoate Bucureștiul atunci când vrea să-și devoreze locuitorii cu ritmul lui epuizant. Ați auzit cum face acest oraș? E înfiorător. Hu-hu-hu-hu-buooooooo-tiiiit-vruuum-vruuuum! E o cacofonie urbană înfiorătoare. Prefer armoniile calde ale Mizilului, dintr-o după-amiază de duminică în care bați din poartă-n poartă în speranța că un localnic va accepta să taie o găină din bătătură ca să joci tenis cu capul ei însângerat.
Îi dau Bucureștului trei stele din cinci, pentru că aici am ajuns gazetar. La Mizil, Buzău sau Făurei n-aș fi avut nici o șansă. Dacă mă mai nasc o dată, aș vrea să mă nasc tot în București, deși sper să nu apară nici o confuzie birocratică generată de faptul că a mai locuit în acest oraș un cinefil pasionat de tenis pe nume CTP. Vă salut și vă aștept săptămâna viitoare, să mai disecăm fără milă un aspect al realității și să-l aruncăm la coș ca și cum nimic nu-i suficient de bun pentru noi. Tot respectul, dar nu din partea mea, pentru că eu sunt un tip demn, autonom și conștient de propria valoare!