Sunt un mare fan al comediilor. Mi se pare foarte amuzant să văd cum cineva alunecă pe o coajă de banană. Sau când un muncitor duce pe umeri o scară așezată orizontal și, întorcându-se brusc, seceră pe neașteptate o altă persoană. Sau când o găleată metalică plină cu vopsea pică de la etajul șase în capul unui pieton nebănuitor. Sunt momente unice, de care mă bucur nespus, deși plăcerea e mult diminuată de faptul că nu se arată și săptămânile fără sfârșit în care victimele acestor scene comice se recuperează pe un pat de spital. Oare de ce regizorii de comedii n-au curajul să ducă scena până la capăt? Se tem că filmul va ieși prea amuzant dacă apar pe urmă și niște cadre în care tipul care a alunecat pe coaja de banană stă cu piciorul în ghips și cu gâtul imobilizat, plângându-se de dureri incredibile? Mi-e scârbă de regizorii lași. Filmul trebuie să exprime adevărul. A oferi spectatorului bucăți de adevăr înseamnă manipulare.
După cum spuneam, îmi plac comediile. De aceea, trebuie să admit că mandatul lui Iohnannis m-a prins încă de la început. M-am distrat de minune urmărindu-i vizitele în străinătate, aparițiile publice, postările de pe Facebook și lansările de carte. E o excelentă parodie după imaginea pe care-o are-n cap poporul român despre președintele ideal. Gafele sunt de nota zece, deși încă mai aștept momentul în care Iohannis calcă pe niște mere care se rostogolesc pe trotuar și cade pe spate, după ce se dă peste cap în aer de vreo două ori, ca-n desenele animate.
Partea proastă e că mandatul e cam lung. Cinci ani mi se pare enorm, nici măcar meciul Simonei Halep cu Sharapova din finala Roland Garros-ului n-a ținut atât. Aș fi preferat niște sketch-uri scurte, de câteva luni, care să ne facă să râdem între două mandate serioase, de președinți capabili. Hai, pa, că mi s-a uscat gura, nu mai pot să vorbesc. Ne reîntâlnim săptămâna viitoare și nu uitați: Tot respectul, dar nu de la mine.