În urmă cu 20.000 de ani, creierul unui bărbat adult avea, în medie, un volum de 1.500 de centimetri cubi. Între timp, dimensiunile i s-au redus la 1.350 de centimetri cubi, ceea ce poate însemna foarte bine că suntem mai proști decât strămoșii noștri. Potrivit unui studiu recent făcut de doi cercetători de la Universitatea din Missouri (dacă n-or fi copiat și ei după alții), capacitatea craniană a omului s-a micșorat pe măsură ce comunitățile au devenit mai mari și viața socială mai complexă.
N-a mai fost nevoie ca individul să fie la fel de inteligent ca înainte, deoarece structura socială complicată din care făcea parte a preluat de la el multe dintre problemele de care înainte se ocupa singur. Faptul că acum, în loc să umblăm pe jos în cete de vânători și culegători, parcurgem cu avionul distanțe de mii de kilometri în doar câteva ore, se datorează nu unui creier mai performant, ci rețelei tot mai complexe din care encefalul pe care-l avem face parte.
A mai rămas ceva din mitul savantului solitar, poate genial, dar până și el gândește în interiorul unei paradigme și acționează împins de motivații sociale, precum rivalitatea cu alți savanți, cărora vrea să le ia fața. Există voci care spun că Darwin n-ar fi ajuns la concepția lui asupra evoluției dacă nu l-ar fi scos din sărite dogmatismul creștin al căpitanului navei Beagle. Dar să nu divagăm. Toată această evoluție instituțională care a durat câteva mii de ani și-a atins apogeul în Occidentul liberal al ultimilului secol. Avionul cu reacție, primul zbor pe lună și internetul sunt doar câteva dintre reușitele acestei civilizații, care se bazează pe respectarea unor reguli generale și a unor standarde obiective de raționalitate.
În orice societate în care aceste reguli generale contează, încălcarea lor nefiind contextualizată cu argumente care țin de obținerea unui câștig imediat, de multe ori chiar „prea imediat”, un partid face singur curățenie în propriile rânduri. Plagiatul lui Ponta n-ar fi fost dat pe față de oameni din anturajul lui Băsescu, ci de acei social-democrați cu care Ponta ar fi concurat pentru conducerea partidului. Concurența autentică din cadrul partidului l-ar fi salvat acum pe Liviu Pop de la a mânca enorm de mult căcat. Iar dacă un coleg de partid i-ar fi dat lui Ponta cu plagiatul peste ochelari mai din timp, Ioan Rus nu s-ar mai fi pișat cu boltă pe simțul comun, declarând: „De vreo două mii şi ceva de ani, de la Aristotel şi Platon, toţi cei care au scris teze de doctorat pe filosofie, pe politică, pe ştiinţe sociale, toţi au plagiat. Repet, de la Aristotel încoace şi Platon, pe tehnic de la Newton şi Einstein, toată lumea a plagiat.”
E clar că acum Ponta e capabil să mimeze o gamă largă de argumente pentru a rămâne la putere. Ce s-ar putea să-l șocheze însă pe premier e că presa occidentală e mai puțin dubitativă decât românul de rând. „Fără îndoială, guvernul a încercat să prevină, cu toate mijloacele posibile, o investigație științifică independentă a acuzațiilor de plagiat,” scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung despre manevra de vineri a lui Liviu Pop.
Iar New York Times descrie renunțarea la orice urmă de logică a premierului în câteva cuvinte simple:
„Domnul Ponta neagă acuzațiile de plagiat, însă a abordat subiectul spunând: Singurul lucru care mi se pare reproșa e că nu am trecut autorii în josul fiecărei pagini, ci i-am pus în bibliografie, la sfârșit. Dacă asta e o greșeală, sunt gata să plătesc pentru ea.” Cu alte cuvinte, Ponta susține că nu a plagiat, însă acceptă că i se poate reproșa că [definiția plagiatului].
Această desconsiderare totală a principiului noncontradicției arată un adevăr sumbru: problema noastră, a românilor, nu e că nu avem legi ale naturii, ci că acestea nu sunt respectate.