Cum vine asta Reportaje (auto)biografice? Să fie un subtitlu la derută pentru schițele și povestirile cu aer memorialistic din care e alcătuit recentul volum publicat de Dan Lungu? Sau o modestie auctorială, cam ca la Alexandru George (care numai modest nu era pe persoană fizică), avînd rostul de a echilibra titlul de eseu psiho-fizic al cărții? O explicație o dă autorul însuși: spune el că întîmplările auzite de la alții devin parte din viața sa atunci cînd empatizează cu ele. Remarca asta reamintește că Dan Lungu e și sociolog, pe linia lui Claude Lévi-Strauss, pe care duhul povestirii îl însoțește în studiile sale. Mai e însă ceva, mai important: știind cît de fragilă e memoria publică – și memoria în general –, Dan Lungu se străduiește s-o păstreze cît mai aproape de întreg. Îl interesează, bunăoară, amintirea unei comune din nordul Moldovei, Ripiceni, unde a existat o fabrică de zahăr înființată de un franțuz la începutul secolului XX.
După primul război mondial, cînd afacerea începe să scîrțîie, o preia un anume Avram Leiba Zissu, evreu din Piatra Neamț, bogat om de afaceri și literat, mecena al avangardismului din România și sionist înflăcărat, așa că Lungu pornește și pe urmele sale. De la Zissu și de la banii lui din zahăr, biograful Dan Lungu ajunge, fatalmente, la avangarda literară, artistică și teatrală pe care personajul său o subvenționează din belșug. Facem cunoștință astfel cu vîrfurile avangardei cărora Lungu le face portrete de mai mari sau mai mici dimensiuni, intrînd și în amănuntele multelor fricțiuni dintre ei. De aici biograful trece la sionismul lui Zissu, care subvenționează masiv mișcarea, dar mai dă bani și avangardiștilor cu convingeri comuniste, mai ales prietenului său pictorul Maxy, deși Partidul Comunist, dirijat și stipendiat de la Moscova, fusese interzis la scurt timp de la înființare. Cînd România devine stat legionar, legile antisemite îl lovesc și pe Zissu și fabrica de zahăr din Ripiceni.
După război, fabrica e demontată și dusă în Rusia, iar prietenia lui Zissu cu comuniștii avangardiști și banii dați Fondului Ajutorului Roșu, un milion de lei pe lună, în anii ilegalității, nu-l scutesc de arestare pentru sionism. Sărăcit, în închisoare Zissu va fi cumplit torturat, iar la tribunal, condamnat la pușcărie pe viață. Scapă de închisoare în urma intervenției diplomatice a autorităților din Israel și emigrează în 1956. La cîteva luni după aceea moare. Cîteva străzi din orașele importante din Israel primesc numele lui Avram Leiba Zissu, precizează Dan Lungu.
În alte două biografii din carte, reporterul ia urmele extravagantului Prinț Roșu, Scarlat Callimachi, cel de os domnesc, și pe cele ale banditului Coroiu, cel ce se pretindea haiduc și a fost eroizat de autoritățile comuniste, în lipsă de altceva. Prințul Callimachi. Mama sa, bisericoasa Maria Callimachi, l-a lăsat fără stipendii pe tînărul Scarlat fiindcă își cheltuia banii „în mod dezonorant“ și făcuse o mezalianță prin căsătoria cu o actriță, frumoasa și talentata Dida Solomon. Drept care Prințul își întreține familia din gazetărie. Scarlat scrie și literatură de avangardă, dar în scurtă vreme o lasă mai ușor cu avangardismul, luat de grija comunismului. Siguranța îl ia la ochi pentru articolele lui bășicate în care făcea propagandă pentru URSS. Prințul ispășește din cauza asta și un an de închisoare, ceea ce nu-i înmoaie cerbicia. Partidul îl folosea ca să afle ce se întîmpla în cercurile înalte și în mediul diplomatic unde Callimachi avea acces. După război, înflăcăratul susținător al comunismului și al URSS-ului donează zecile de hectare moștenite de la mama sa. Adversarii săi din partid îl bănuiesc că nu făcuse aceste donații din idealism, ci pentru că știa că va fi expropriat. Oricum, Prințul se alege cu o sinecură – e director al Muzeului Româno-Rus, dar cînd se răcesc relațiile cu Uniunea Sovietică și muzeul e desființat, Scarlat se pensionează și se apucă de scris la un roman în care își dezvăluie străveziu dezamăgirea față de calea pe care o apucase comunismul autohton. Romanul Prințului comunist va apărea de-abia după 1989. Callimachi n-a apucat să-l vadă publicat. Moartea l-a scăpat de încă o dezamăgire, căci opul său epic a trecut aproape neobservat, constată Dan Lungu, care de la avatarurile Prințului Roșu trece la povestea lui Coroiu, banditul care s-a predat autorităților capitaliste după ce a ucis un căpitan de jandarmi chitit să-l găbuiască. Cînd comunismul ajunge la putere, în loc de pușcărie, Coroiu primește elogii ca luptător împotriva exploatatorilor și probabil devine unul dintre stîlpii Internelor la fel ca mulți alți infractori deveniți milițieni sau ofițeri în trupele de Securitate. Dan Lungu i-a scris povestea lui Coroiu, firește, fără empatia arătată celorlalte personaje ale sale, dar cu aceeași acribie biografică în această carte pe care o recomand cu admirație.
Dan Lungu, Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice, Editura Polirom, 2025.