Mă tot întreabă unii și alții, că de ce. Păi, că de aia! Tare mi-e mie că degeaba explic până fac spume la gură, că tot nu lămuresc pe nimeni. Mai bine povestesc direct, fără marafeturi, că atunci se limpezește chestia și nu mai trebuie să stric vorbe degeaba: în aprilie 2018 a fost, că m-am uitat la poze.
O primă ieșire la mare, de Paști, cazare la Mamaia (mda…), nimic deosebit. Vine cumnatu-meu cu gura lui bogată, hai că mergem într-un loc, vă duc eu, îl știu pe patron că am niște afaceri cu omul, ne dă ce e mai bun, hopa sus, toată lumea în mașini. Ajungem în Agigea, ne băgăm pe niște subtraversări de cale ferată, ieșim la lumină undeva mai la dos, pe malul mării; trecem pe lângă Pescăria lui Matei (am și de acolo o povestică, poate altă dată), parcăm pe nisip și intrăm în restaurant, cu copiii urlând de foame. Dăm comanda repede, bem ceva, vin storceagurile, miroseau-miroseau de-ți venea să le mănânci cu nasul, dusesem și eu lingura la gură cu stomacul plin cu acid gastric (secreta agerul, secreta!), când aud vocea aia împuțită de român, mai exact vocea aia scârboasă de român împuțit pe care o știe oricine din România: „M’ăiță! M’ăiță Buzea! Ce faci, mă? Ce faci acilea, mânca-ți-aș cocoșelul tău de băiat frumos?”. Jegul uman nu s-a mulțumit cu atât, a venit la masa mea, mi-a pus mâna lui murdară pe gât (urăsc să mi se pună mâna pe gât!), s-a băgat singur în seamă cu cei de la masă, apoi: „M’ăiță, puiule, am și io o rugăminte… fratele tău vrea să te roage și el ceva! Poți tu să te răsucești când te roagă frățioru’ tău?!”. Vă dați seama în ce dispoziție m-am ridicat de la masă și-am mers cu jigodia la bar, ca să-i ascult rugămintea! „Uite, puiule, uite, M’ăiță tată” – am crezut că urma obișnuita cerșuială, dar nu –, „am și io un necaz cu o mașină…”
Bref: păduchele își luase pe credit un mașinoi imens, pe care nu și-l putea permite și cu care nu avea ce face, apoi îl bușise la beție, încercând să-l scoată din parcare (cretin patentat, român arhetipal, na, că iar mă enervez!); ceea ce voia viermele de la mine era să-i fac o poliță de asigurare antedatată (adică fals în acte, nici mai mult, nici mai puțin) ca să-și „tragă” reparația rablei pe banii asiguratorilor. N-am dat în el, jur pe ce am mai sfânt! Am zis doar „Nu mai lucrez în asigurări din 2006” și m-am întors la mâncarea mea sleită. Problema nu e România. Problema sunt românii.