În toamna lui 1916, Erich von Falkenhayn bea șampanie în fiecare zi. Era proaspăt demis din Statul Major german și i se încredințase Armata a 9-a ca să se facă de rîs pînă la capăt, dar felul în care generalii români au înțeles să-l reabiliteze îl emoționa în fiecare zi. Cu sprijinul acestor inamici de treabă, care-și sabotau propriile trupe, Falkenhayn a obținut victorie după victorie. Cariera lui militară a renăscut în cîteva zile, iar în toate acele zile, generalul n-a făcut decît să-i privească pe ai noștri cum se înfrîng singuri și să bea șampanie.
Dar, pînă la victoria finală, mai erau cîteva bătălii de dus. Una dintre ele, cea de pe Valea Prahovei, zisă și „de la Predeal”, a reușit aproape să-l pună pe gînduri.
Trupele române desfășurate pe șoseaua Ploiești-Brașov aveau generali noi, iar asta-l îngrijora pe Falkenhayn cel mai tare. În locul adorabililor Crăiniceanu și Popovici, care obișnuiau să se termine singuri, apăruseră trei generali necunoscuți, gata să strice seria înfrîngerilor de pînă atunci. Artur Văitoianu, Emanoil Manolescu Mladian și Dimitrie Lambru erau, așadar, fără să miște un deget, amenințarea cea mai teribilă.
Ei bine, chiar așa a fost. Între 8 și 25 octombrie, pe toată durata bătăliei de la Predeal, nici unul dintre acești generali nu s-a ridicat la standardele Crăiniceanu-Popovici. Dimpotrivă, cu Văitoianu la centru și cu Mladian și Lambru pe flancuri, apărarea noastră a fost impenetrabilă. Armata a 9-a germană, sprijinită de Divizia 51 honvezi și de cele mai bune tiruri de artilerie Krupp, s-a văzut nevoită să bată pasul pe loc, ba chiar să dea patru kilometri înapoi, pînă într-un loc pe care Falkenhayn l-a găsit nepotrivit pentru consumul șampaniei.
Traversarea Carpaților spre București devenea pentru nemți o bătaie de cap mai serioasă decît credeau. Urmau să încerce prin coridorul Rucăr-Bran, pe Valea Oltului și pe Valea Jiului, dar generalii români dădeau semne că încep să-și revină după lunga digestie a anilor de huzur.