Drumul cu trenul spre Occident este o călătorie în timp, în trei trepte. Ca s-o decupezi şi percepi mai bine, se recomandă s-o faci în sens invers, de la Viena la Bucureşti. Pe porţiunea de aproape un ceas între Viena şi intrarea în Ungaria, ai senzaţia că e veşnic primăvară şi că adie zefirul. Civilizaţia se desfăşoară omogen, pe stânga şi pe dreapta căii ferate: o curăţenie simetrică a gărilor şi peisajului, până la linia orizontului, câmpuri rase şi pieptănate, sate semeţe, adunate în jurul bisericilor, ca nişte cuiburi de berze veşnic ocupate, o viteză de croazieră de 160 de kilometri pe oră şi inscripţii într-o limbă amabilă.
Odată intrat în Ungaria, ai senzaţia unei căderi în timp de 20 de ani, iar declinul continuă progresiv după Budapesta. Primăvara austriacă s-a transformat într-o toamnă zgribulită, zefirul a devenit vâjgalău, limba amabilă s-a prefăcut într-o bolboroseală enervantă, peisajul a fost invadat de buruieni tot mai neglijente, iar viteza a scăzut uneori şi cu 60 de kilometri. Intrarea în România înseamnă o cădere în timp de 50 de ani, într-un hârdău plin cu căcat, din care te târăşti până în gara finală cu 20 pe oră, iar în medie, cu 40. Toamna ungurească a devenit o iarnă tiranică, vâjgalăul s-a preschimbat într-un viscol îngheţat, bolboroseala s-a modificat într-o înjurătură de mamă, iar peisajul nu se mai vede din cauza pet-urilor şi sulurilor de hârtie igienică aninate în fiecare fir de buruiană, înalt cât stâlpul de telegraf.
Drumul cu trenul de la Bucureşti la Viena, singurul care lega România de Occident, a fost suspendat la jumătatea lunii ianuarie. Nimeni n-a putut preciza cauza, dar probabil că unul dintre motive este Băsescu, iar altul este viteza scăzută, care distruge visurile austriecilor, care a scăzut progresiv, de-a lungul celor cinci mandate de ministru al Transporturilor dezonorate de Traian Băsescu, până la deprecierea iremediabilă a infrastructurii feroviare. În atari împrejurări, România şi-a tăiat ultima cracă de sub calea ferată, după ce, rând pe rând, a pierdut relaţiile cu Praga, Salonicul, Veneţia şi Berlinul.
Pe 9 ianuarie am călătorit pentru ultima dată direct, la Viena, cu sentimentul înălţător al ridicării în trei trepte de civilizaţie, de la stadiul de larvă, pe teritoriul românesc, la cel de pupă, pe teritoriul unguresc, şi de cărăbuş adult, pe cel austriac. Întoarcerea de pe 17 ianuarie a fost de coşmar. Trenul care m-a adus din Viena a oprit în gara budapestană Keleti, la linia 12. Era şapte seara, am întârziat 11 minute şi mai aveam încă 9, ca să prind trenul de Bucureşti. Gara Keleti, orbitoare în urmă cu o sută de ani şi strălucitoare în urmă cu 21, zăcea cufundată într-un întuneric beznă, taman bun de pus de-o dictatură. N-a fost în stare nici o boanghină să-mi spună de unde pleacă trenul românesc. Asediat de maradonişti şi valutişti, am luat-o din peron în peron până la linia 1, unde mă aştepta, travestit în naş, Băsescu.