Dacă nu vă spune nimic numele de Mateiaş, hai sa vă iau aşa: 1912-1916, luptele cu nemţii. Câmpulung, printre muscele, spre Valea Mare, cafteală urâtă, i-am şifonat pe friţi. Mulţi flăcăi şi-au lăsat grădinile necosite, ţuica nebăută şi nevasta neîmpăcată. Au ajuns femure, tibii şi cranii în mausoleul de aici, de la Mateiaş, să-i vadă turiştii în drum spre bairamurile de weekend, de la Moeciu sau Bran.
Depozitul de eroi sub formă de schelete înseamnă în primul rând mult calciu. Iar de la calciu la calcar nu este decât un pas. Alţi eroi, de data asta ai muncii socialiste, l-au făcut şi au construit prin anii ‘70, la Mateiaş, fabrica de ciment, şi asta pentru că la doi paşi era masivul calcaros care domina valea. Au ronţăit din munte, nu foarte tare, doar cât le permitea tehnologia rudimentară comunistă, în schimb au umplut de praf de ciment toată zona. Copii tuşeau la şcoală şi scuipau moloz, apa din puţ nu mai dădea pietre la rinichi, ci direct bucăţi de beton, iar laptele vacilor care păşteau în zonă trebuia băut repede, până nu începea să se întărească, adică, în argou de şantier, să facă priză. Legenda spune că o turmă întreagă de oi a murit împietrită păscând la poalele Mateiaşului, după ce blana s-a umplut cu praf de ciment. A dat o ploaie şi când mioarele au început să-şi usuce lâna, vă daţi seama că nu au mai putut fi tunse decât cu pichamărul, iar întâmplarea a ajuns la urechile unor japonezi rătăciţi prin România cu ceva tehnologie pentru nea Nicu. Aşa de impresionaţi au fost japonejii de ghinionul baciului care a trebuit să spargă cu barosul crusta de ciment ca să poată pune şi el un miel la proţap pentru oaspeţii galbeni, cu ochii mijiţi şi plimbaţi de partid, că i-au propus lui Ceauşescu un târg. Guvernul japonez urma să ne pună gratis filtre performante la coşurile fabricii, iar noi, în schimbul aerului curat, urma să le dăm gratis tot praful rămas în filtre. Adică cel mai fin ciment, chestie care n-a fost halită de nea Nicu, mare patriot. Recte, după ‘90, ne-am trezit în calea capitalismului cu elveţienii de la Holcim. Ăştia, profesionişti, n-au mai pierdut cimentul pe coşuri şi, în plus, au început să toace muntele în ritm alert, astfel că în zilele noastre Mateiaşul a fost scos din geografie pe vecie. În locul lui a rămas o gaură stearpă, talpa muntelui, ca şi cum aici s-ar fi consumat în realitate fenomenul Tunguska. La ce foame de calcar au concasoarele, urmează în curând celălat munte şi celălalt, până când, în maxim zece ani, o să ajungă ciment şi Piatra Craiului. Vorba unui cioban pensionar care vinde caş afumat în parcare la mausoleu: dacă vin iar nemţii, cum îi mai prindem noi la strânsoarea trecătorii, fără munţi?
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012