Nu am mai văzut vreo nație atît de fixată pe mîncat mult și prost ca românii. Poate văd și eu puțin ciudat mîncarea, la modul general. Adică îmi place, dar ca orice nevoie de-asta de bază. Nu destul încît să îmi plănuiesc viața în jurul ei. Cum nu o să stau nespălat două luni pentru ca dup-aia să zac într-un jacuzzi trei zile, ca să mă bucur mai tare de el, și nici nu o să postesc două luni ca să mă îndop un week-end pînă îmi pocnește mațul. Nu mi se pare că ar avea sens.
Dar așa fac românii. Știu de la maică-mea, care a fost mulți ani asistentă medicală de laborator. Și după sărbătorile importante era coada de trei ori mai mare decît de obicei. Toți burtoșii băgaseră porc sub nas pînă le-a pocnit ficatul și veneau să vadă, la analize, cum mai stau cu sănătatea. Cam la cîte sărbători și-ar mai putea permite să arunce cu carne în ei ca disperații pînă le pocnește aorta.
Au trecut 25 de ani de la revoluție și încă românii, ca nație, se comportă ca după foamete. Nu poți să îți vizitezi o rudă mai bătrînă fără să-ți umple o paporniță cu mîncare. Fără să insiste să te pună la masă, deși nu pentru asta ai venit. Pare o grijă constantă la român. Să aibă farfuria plină și ce-o să mănînce data viitoare. Nu e ca la oamenii normali, la care e o chestie așa, de care-ți aduci aminte cînd ți-e foame. Constant, românul își face o listă în cap cu ce are de mîncare și ce ar mai putea face rost.
Sigur, mai sînt popoare gurmande: turci, greci, spanioli. Toți mediteraneenii au obiceiul să umple masa cu chestii mici și multe. Dar la ei e o chestie de finețe, de gust, de încercat multe lucruri diferite între ele și aromate. Legume, fructe de mare, sosuri. La noi, carnea e personaj principal. Cît mai multă și cît mai groasă. Exact cum face țăranul prost cu bijuteriile. Știe că aurul e prețios, așa că își pune trei kilograme la gît. La fel e românul cu carnea. Știe că aia e cea mai scumpă și mai sățioasă dintre mîncăruri, așa că umple un lighean cu prăjeală și declară că asta e o masă.
Românul e un cocalar culinar. Reușește să facă ceva de mîncare din toate resturile animale, în afară de blană și unghii. Mațe de miel? Facem o ciorbă. Pupilă? Merge la drob. Și drobul merge în muntele de carne, pe lîngă mici, fripturi, cîrnați și restul chestiilor. Apoi se uită la tine mîndru, ca și cum ar trebui să fii impresionat de ce a pus pe masă. Nu, cocalare, nu sînt. Nu am prins cozile de pe vremea lui Ceaușescu, ca să mă impresioneze existența din abundență a cărnii. Tu cît timp mai ai de gînd să rămîi cu sechele?