Pentru cei îndeajuns de norocoși să testeze binefacerile comunismului pe propria copilărie, adolescență sau, în cazurile nasoale, și la maturitate, „filmul cu agronomi“ nu are nevoie de mari explicații. Așa cum, de altfel, nici cei mai dezghețați dintre post-decembriști nu necesită mari lămuriri. Sînt filmele de propagandă, exerciții de masticație a deliciului turcesc și de cufundare a limbii adînc în fondul principal lexical al retoricii de partid și de stat. Niște porcării ridicole cu pretenția – absurdă, de altfel – de-a băga lecția moralizatoare pe gît poporului spectator, preferabil într-un mod mai discret decît cizma rusească, ulterior național-securistă, de pe ceafă.
Unii reușeau să îmbine fitilul cu plăcutul și să servească o porție groasă de socialism-ceaușism drept garnitura unei povești simpatice. Alții, mai catolici decît Papașa, au turnat zeloși propagandă în scenariu și uite așa a ajuns Burebista să prezideze o adunare a dacilor muncii de la dave și sate, pentru ca apoi să declame, conștient de dimensiunea sa geopolitică: „Viezure, adună consiliul armelor și fortificațiilor!“. Nu exagerez deloc. Dacă vă place Monty Python veți adora idioțenia asta comunistoidă.
Bine, dar și Occidentul imperialist și decadent a folosit filmele pentru propagandă! Desigur. Doar că, în cazuri semnificativ mai numeroase, propaganda stă cuminte pe bancheta din spate și se lasă condusă de divertisment. Și mai era ceva: de prea multe ori, povestea părea convingătoare. Ideea bună. Cauza justă. Eroul demn de respect.
Spectatorul era mințit frumos. Și, purtată pe aripile minciunii, ideea, cauza și principiul își făceau loc mai ușor în mințile și sufletele din sală.
The Birdcage (sau La Cage aux Folles pentru filofrancezi) era povestea unui cuplu la vîrsta a doua care acceptă să-și dea temporar viața peste cap de dragul copilului. Un cuplu de homosexuali, e adevărat, patroni de bar de travestiți și în pragul încuscririi cu un Vadim ceva mai spălat în discurs. Dar astea sînt detalii. Întîi de toate, personajele lui Robin Williams și Nathan Lane erau oameni. Oameni dispuși la orice sacrificiu pentru rodul iubirii lor. Da, știu, asta a fost prea mult, nu m-am putut abține.
În Ghostbusters, personajul lui Ernie Hudson se alătură trupei de deratizatori de fantome pentru că e un om în căutare de lucru, nu pentru că e un stereotip curajos sau o cotă de diversitate. Și personajul e simpatic pentru că a răsărit din umanitate, nu din obsesie ideologică.
Uma Thurman n-a cucerit publicul pentru că era o nebună isterică agitînd katana împotriva inechităților heteronormative de gen. A făcut-o pentru că era o ființă cumplit de nedreptățită și care acum venea să măture și ea pe jos cu soarta vitregă. „În plus, are niște tălpi goale absolut fascinante!“ Tarantino, ieși afară din textul ăsta!!!!!
Jodie Foster n-a făcut din Clarice Starling un personaj memorabil pentru că era femeie și lesbiană în viață reală. A făcut-o pentru că era capabilă să intuiască și să redea pe ecran o ființă definită de complexitatea firii umane și nu doar de vagin. E un moment, spre finalul filmului, cînd mîndra e gata să între în birlogul ticalosului pe care l-a vînat. Îi vezi groaza, îi vezi șovăirea, înțelegi lupta enormă care se dă între curaj și spiritul de conservare, pentru că va intra acolo singură, într-o eră cînd personajele feminine riscau să fie egale cu bărbații cînd venea vorba de violență fizică aplicată. Și cînd tăria de caracter era în suflet, nu în instalația dintre picioare.
Era. Și putem spune „Ameno“ epocii. Animați de un spirit revoluționar foarte proletar în rafinamentul său, oamenii muncii cu filmul au decis că divertismentul trebuie să treacă în planul al doilea în produsele destinate fix divertismentului, iar locul fruntaș rămîne rezervat cauzei, a cărei virtute trebuie semnalizată cu subtilitatea unui girofar stroboscopic. Umanitatea este dată la o parte pentru a face loc progresului adus de particularitate. Personajul principal nu mai are nevoie să fie inteligent, curajos, animat de moralitate și propulsat de voință. El/Ea/Ei/Ele/AiaX înfrîng cu ușurință pentru că sînt fie femeie, fie gay, fie divers, fie toate la un loc, dar îndeajuns de distincte încît să nu oprime una pe alta.
E de neînțeles cum de asemenea înalte principii morale n-au dat naștere unor figuri de legendă, ci unor caricaturi. Și cînd te gîndești ce sacrificii financiare au fost aduse pe altarul ideologiei! Asta, evident, dacă vă pasă că niște bogătani rupți de realitate au rămas mofluji.
De fapt, pierderea reală și nasoală e în altă parte. Puterea sau, mai bine zis, iluzia puterii care a înlocuit susurul ademenitor cu lătratul agresiv și ideologic a reușit să unească publicul doar în jurul ideii de dezbinare. „Cine nu-i cu noi e-mpotriva noastră!“ a revenit în discursul public pentru a promova filme la fel de convingător pe cît se promova colhozul în anii ’50. Întîmplător, și apropourile bătute de presa vecină și pretină au subtilitatea bătăilor destinate chiaburilor încăpățînați. Bine măcar că nu mai strigă nimeni „Moarte intelectualilor!“. Pentru că toți tastează furios #anuleazapecutare pe Facebook și Twitter.