Nimănui nu pare să-i pese că judecătorii vor putea fi sancţionaţi de ministrul Justiţiei. Că separarea puterilor în stat, pe care, în prostia ei, Constituţia îşi închipuie că o garantează, e violată într-un gang, de faţă cu societatea civilă, în timp ce puterea legislativă ţine de şase. Mulţi cred că a vîna judecători la ordinul ministrului de Justiţie e o problemă a judecătorilor. Ei bine, surpriză: independenţa Justiţiei nu e deloc problema personală a judecătorului. E drama amarîtului care ajunge în instanţă şi află că, în ce-l priveşte pe el, doamna aia oarbă e surdă şi mută.
Nimănui nu pare să-i pese că alegerile nu se vor ţine separat şi la termen, aşa cum, în naivitatea ei, democraţia şi-a imaginat că ar trebui să se ţină. Că, folosind discursul unui retardat, premierul Boc zice că n-o să mai pierdem timpul cu „discuţii sterile“ şi că o să economisim, astfel, banii de shopping ai Elenei Udrea. Rar s-a văzut atîta cretinism la un loc cu atîta apatie. Societăţii libere i se smulg hainele de pe ea într-o cameră de vieţaşi, iar noi ne dăm de ceasul morţii să aliniem măslinele pe salata bœuf.
Preşedintele Băsescu îi ameninţă acum pe procurori. Dosarele în care joacă duşmanii săi politici nu produc, cică, destule condamnări. Aşa evaluează el, de capul lui, în timp ce procurorii şi judecătorii, cu datele în faţă, greşesc. Din gura preşedintelui cuvintele ies tîrînd după ele nu numai damful dependenţei de putere, ci şi porţia de teroare pentru magistraţi. Îi pasă cuiva de asta, acum, cînd putem intra în spital cu ajutorul jumărilor şi al vedrei de vin?
Presa se stinge într-un război disproporţionat cu toate instituţiile de forţă ale statului. O armată de maiori din servicii şi parchete face liste, poze, stenograme, benzi cu duşmanul care scrie şi vorbeşte împotriva regimului. Mai sînt puţine voci rebele, peste un an poate nu vor mai fi deloc. Partidul a pus stăpînire pe ziarele şi televiziunile care altădată gîndeau cu capul lor. Le-a cumpărat sufletele sau doar le-a înspăimîntat. Sub zurgălăii sărbătorilor şi plescăitul piftiei se distinge doar un sforăit uniform, de popor fricos, mulţumit de sine. Rezistenţa scrisă şi vorbită aproape a murit, cu nepăsarea generală veghind-o la căpătîi.
Întinsă pe spate, libertatea aşteaptă în întuneric. Paşii care se apropie pe coridor trădează blacheuri milităreşti. Se aud rîsete, glume porcoase, voci încărcate de şpriţ. Libertatea ştie că va fi abuzată – a mai fost deja – şi a hotărît că-i mai bine să se dezbrace singură. Mai ştie că aici nu-i vor sări în apărare, ieşind în stradă, un milion de oameni furioşi. Şi poate acum regretă că s-a aventurat, ca o inconştientă, într-o ţară atît de periculoasă.