Eram în Piața Universității, la începutul lunii mai 1990. După numai cîteva zile, organizatorii deschiseseră balconul, căutau vorbitori, deși de vorbitori nu duceau lipsă. Era o buluceală acolo, se spuneau vrute și nevrute, unii băteau cîmpii, alții erau exaltați, cîțiva captau Piața cu charisma lor mitologică. Mai ales celebritățile Europei Libere. Publicul era ca marea. Tălăzuia, aplauda, zornăia cheile. Oamenii se îmbrățișau și sperau. Dar ceea ce nu se vedea erau dedesubturile.
Se perindau pe holul de la Geografie zeci de vizionari inspirați, propovăduitori iluminați, paranoici, revoluționari (da, încă trăiau!), cîntăreți (îl țin minte și acum pe Cristian Pațurcă, fie-i țărîna ușoară, că visător și nebun mai era!) și viitori oameni politici. Dacă nu mă înșel, era pe acolo și Mihai Gheorghiu, cu visuri democratice și europene. Dar selecția era dură. Era un comitet de organizare, în frunte cu Marian Munteanu. Aici era un haos organizat, pentru că sute de necunoscuți aveau ceva de împărtășit, imediat și irevocabil, poporului. Cereri peste cereri, implorări, încercări șmechere de depășire a barierei. Am urcat și eu, căcat la cur, în balcon, ținîndu-mi, neîndemînatic, foaia scrisă cu multă trudă. Nu știam ce să spun mulțimii, dar știam că trebuie să spun ceva esențial. Am spus. A fost bine. Am prins curaj și, aproape o lună, mă fîțîiam pe holuri, printre notabilitățile vremii. A fost bine.
Am mai ieșit de două ori, spunînd ce aveam pe inimă și, dacă țin minte bine, ultima apariție a fost despre solidaritate. Îi îndemnam pe manifestanți să facă cunoștință, să-și schimbe numerele de telefon, pentru că aveau să vină vremuri grele. Aveam experiența recentă a solidarității de la Miliție, din 21 decembrie. Dar nu bănuiam neam ce avea să urmeze. Oricum, tot ce țin minte e emoția de a vorbi mulțimii și fascinația orgolioasă a aplauzelor. Dar cred că pot fi iertat, eram, politic vorbind, foarte tînăr. Cînd mă uit, acum, la filmul lui Stere Gulea, mă mir și eu.
Au trecut douăzeci și șapte de ani, am pus cîteva kilograme pe mine, m-am buhăit, părul mi s-a rărit, geaca de blugi s-a rupt, mă cert cu ochelarii care dispar în ceață și mă trage ața la somn cînd e de mers la demonstrații. Dar, cum crește mereu altă iarbă, aflu, abia acum, din alte guri, că eram un vîndut, un comunist ordinar, un agent al Securității și că îmbătrînesc urît. O să credeți că mă enervez, dar, cinstit să fiu, rîd. Mă uit la nimuricii care au păreri pentru că n-au memorie. Poți să oprești vîntul să bată și resentimentul să dea în pîrg? E de rîs și de mîncat o pîine bună, dacă neuronul singuratic străbate noaptea minții și iese taman pe Feisbuc.