Eram corector la Contemporanul, mai bine zis făceam corectură și așteptam aprobarea de la Consiliul Culturii să fiu angajat. Aveam nevoie de semnătura unui anume Petru Enache. Redactor-șef era Dumitru Radu Popescu, care nu-și închipuia că ar putea fi refuzat de acel Enache. Tipul fusese cazangiu în tinerețe și, tot urcînd pe scara ierarhică a partidului, ajunsese diriguitor la cultură. Și l-a refuzat pe D.R., fiindcă, a scris el cu creionul pe hîrtia cu antet pe care i-o trimisese redactorul-șef al revistei, „Nu poate fi angajat. Loc de muncă în provincie“. N-avea importanță că aveam buletin de București și adresa tot în București.
D.R., care era și președintele Uniunii Scriitorilor, insistă verbal. Enache, ritos, „Nu se poate“. Ce i-o mai fi zis D.R.-ul, că l-a supărat. A luat-o în personal, cum se zice mai nou.
Și cînd așteptam eu să se răzgîndească domnul Petru Enache, era într-o luni, apare conducerea redacției, cam opărită. Duminică fuseseră, la clubul unei fabrici din București, „Întîlnirile revistei Contemporanul“. D.R.-ul nu era cu ei. Invitat special, Mihai Beniuc, care avea el vreo 75 de ani, dar cică se ținea bine. L-am văzut o dată pe stradă, scund, păr alb, ochi de viezure. Le citește Beniuc celor de față niște poezii din tinerețe – ultimele lui volume erau pline de poezii cu Ceaușescu. Și încep întrebările oamenilor muncii. Și un tip îl întreabă pios pe poet cum i se părea această epocă. La cîte tiriplice de căcat înghițise poetul cu ochi de viezure la viața lui, ce mai conta o linguriță?
Mircea Herivan, secretarul redacției, începe să-l imite pe Beniuc, pentru cei ce nu fuseseră de față. Adică se încruntă și zice – cam avea vocea lui Herivan poetul! – „Sînt împliniri, tovarăși. Sînt! Dar nu pot să nu constat că e frig în case, și în casa mea e frig! Și sînt cozi mari, tovarăși, cozi foarte mari la alimente, atunci cînd se găsesc!“. Îl întrerupe unul din public: „Ce mai scrieți, maestre!“. „Vă spun imediat. Să-mi termin ideea. Tovarășa care îmi face menajul vine cu plasa goală de la piață! Deci salut primăvara și urzicile, tovarăși!“ N-a ieșit tărăboi, deși careva s-a ridicat și a zis: „Și noi, maestre. Primăvara și urzicile!“. Au urmat aplauze și cam atît. După doi ani de la întîlnirea aceea, poetul Mărului de lîngă drum, din care toată lumea era invitată să rupă după pofta inimii, a încetat din viață în urma unui nemilos atac de cord.