Dragoș Vodă
Într-o zi, Dragoș Vodă a plecat la vânătoare de bouri, împreună cu cățelușa lui, Molda, pe care o știa de când era mică. Și cum mergea Dragoș prin desișurile unei păduri, s-a întâlnit cu niște țărani de prin părțile locului, cărora le-a povestit, mândru nevoie mare, ce vrea să facă.
– Adică ai ieșit să prinzi niște vaci?
– Nu, nu. Bouri.
– Adică doar boi?
– Nu, vânez și masculi, și femele.
– Adică vaci. Deci am înțeles bine de la-nceput. Vrei să prinzi vaci.
– Măi, oameni, voi sunteți bătuți în cap? Ce nu pricepeți? Eu vânez ditamai rumegătoarea, care-i mare cât un cal și mai are pe deasupra și niște coarne ascuțite, care-s gen arme letale, ca paloșul și lancea, poți să omori cu ele și-un măgar. Bourul e treabă mega-serioasă. Ce-ați vrea să vânez, prepelițe, ca agariciul ăla din schița „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești?
– Nu știu, dar nouă ni se pare că vrei să prinzi niște vaci și numești asta vânătoare.
– Dar e vânătoare!
– OK, OK, cum zici tu. Ia zi, și pe unde ți-au fugit vacile? Poate te-ajutăm noi să le găsești până să scape în tarlaua de lucernă.
– Dar nu mi-au fugit nici un fel de vaci. Vânez bouri, care-s animale super-sălbatice și super-fioroase.
– Da, sigur. Și câteodată-s așa de rele vacile astea că le dai grăunțe și nu le mănâncă pe toate. Uite, numa’ așa, de-ale dracu’. Da’ ce vrem noi să te-ntrebăm: vacile astea pe care le cauți dau lapte ca lumea sau le țineai mai mult pentru carne?
– Bun, deja mi se pare că faceți mișto de mine.
– Noi? Nu ne-am permite.
– Ba chiar asta faceți.
– Cred că te-a luat la mișto ăla care ți-a zis că e OK să prinzi vaci și să spui că te duci la vânătoare.
– Știți ce? Nici măcar nu vânez bouri. V-am păcălit. Vânez mistreți. Vânez mistreți cu colți de argint, ca-n poezia aia.
– Serios?
– Da.
– Dar suntem abia în septembrie. Nu e cam devreme să tai porcul?
Și-așa îl necăjiră țăranii pe Dragoș, care se oftică super-tare și, la nervi, descălecă acolo, pe loc, și întemeie un principat medieval căruia îi puse nume de cățea, Moldova, și-i făcu o stemă cu un cap de vacă, în sensul că, hai, să vedem cine mai râde acum? Eu, care-s mega-voievod, sau voi, care aveți o țară cu nume de cățea și stemă pe care apare o vacă proastă?
Țările Române
Se zice că era, pe la 1850, un negustor moldovean care se băgase recent în afaceri și aducea căruțe întregi de blugi din Imperiul Otoman. Iar moldovenii erau înnebuniți după blugii lui, mai ales că nu erau pantaloni ca ăia pe care-i purtăm noi azi, ci șalvari din material de blugi, pentru că turcii încă nu trecuseră la moda nemțească.
Acestui negustor îi mergeau deci bine afacerile, doar că ar fi putut să aibă o marjă de profit mai mare dacă nu erau niște vameși hrăpăreți care cereau șpagă cu fiecare ocazie, de ziceai că-s dependenți de șpagă și că fără corupție intră în sevraj, gen, încep să tremure, li se usucă gura și rămân fără vlagă, de nu-i faci bine decât cu un plic gros de Benjamin Franklin.
Ideea e că negustorul dădea o șpagă moderată la trecerea din Imperiul Otoman în Țara Românească, dar la Focșani, pe granița cu Moldova, se găsea un vameș super-hapsân, care cerea mai mult decât alții, pe motiv că, gen, taxă de șmecherie.
– Amice, îmi pare rău, nu pot să-ți dau zece la sută.
– Nu dai, nu treci, zise vameșul, care știa că negociază de pe o poziție de forță.
– Și chiar nu putem să ne-nțelegem?
– Ba cum să nu? Dai zece la sută și ne-nțelegem.
– E cam mult. Colegii tăi știu ce faci?
– Nu că știu, dar ei mă-ndeamnă să cer atât. Ei sunt mai timizi de felul lor și nu au tupeu să ceară, și chiar dacă cer nu le dă nimeni, că-s ca vai de mama lor, trei la zece mii, dar m-au văzut pe mine mai cu papagal și m-au scos la înaintare să cer de la toată lumea zece la sută, cât e șpaga corectă, pentru că te lăsăm și să treci Milcovul în Moldova pe podul nostru.
– Mă, băieți, voi am impresia că nu știți cu cine vă puneți.
– Omule, tocmai ne-ai arătat pașaportul. Știm cine ești. Gen, ești Alexandru Ioan Cuza din Bârlad, județul Fălciu. Efectiv deținem toate datele tale personale, inclusiv codul numeric.
– Dar e ceva despre mine ce nu știți.
– Ia surprinde-ne.
– Poate că nu pare dacă te uiți așa la mine, pentru că port pe dedesubt trei perechi de blugi ca să-i trec mai ușor granița, dar eu am aspirații politice și, dacă ajung în politică, o să desființez hotarul ăsta și-o să vă las pe toți pe drumuri, leprelor, că numai la bani vă gândiți.
Vameșul îl privi pe negustor cu dispreț, pentru că știa că nu e posibil ce zice el. Mai încercase și Mihai Viteazul să unească Țările Române ca să scape de vameșii hrăpăreți, dar unirea nu ținuse, pentru că nimic nu-i mai puternic decât mafia din vămi. Dacă nu erau vameșii cu toată mafia lor, probabil că acum trăiam într-o lume pașnică, unită de la un capăt la altul, fără țări și fără granițe, în care toți oamenii se-nțeleg între ei și blugii sunt super-ieftini, deși probabil că nu s-ar vinde, pentru că cine ar vrea să poarte șalvari de blugi, în afară poate de Cheloo de la Paraziții?
Miorița
– Bună ziua, aici e redacția ziarului Letopisețul Țării Moldovei?
– Da, ați nimerit bine.
– Îl caut și eu pe domnul redactor-șef Grigore Ureche, dacă se poate.
– În ce problemă?
– E vorba de o grozăvie care s-a petrecut la noi, în Moldova. Știți, doi ciobani s-au vorbit între ei ca să mă omoare și să-mi ia oile.
– Nu pare cine știe ce chestie.
– Nu pare? Dar e-n joc o viață de om. Trebuie să scrieți ceva la gazetă despre asta, publicul are dreptul să știe ce abuzuri se petrec pe vârf de munte.
– Eu vă înțeleg, dar aveți dovezi?
– Mi-a zis oaia.
– Oaia?
– E oaia asta, pe care am adus-o de funie. Nu pare, dar să știți că e super-năzdrăvană și vorbește, poate să poarte o discuție de la egal la egal cu Horia-Roman Patapievici.
– Eu vă cred, dar nu e suficient. O oaie înseamnă o singură sursă. Nouă, ca să vă publicăm, ne trebuie trei surse independente, deci eventual trei oi năzdrăvane care nu s-au vorbit între ele.
– Și eu ce fac acum?
– Nu faceți nimic. Mergeți acasă și asta e. Nu toată lumea poate să fie subiect de presă.
– Dar opinia publică are dreptul să știe. Poate așa se mai sperie și infractorii din țara asta. N-ați văzut că nu le e frică nici de lege, nici de nimic, se trag în poză pe la chermeze cu polițiștii?
Chiar atunci când ciobănașul moldovean era pe culmile unui acces de mânie justițiară, din biroul redactorului-șef ieși chiar Grigore Ureche, legendarul fondator al publicației. Era un tip mărunțel și avea o privire de pudel blazat, care nu știe să se bucure de viață decât atunci când îi scoate în cale vreo ciudățenie sau vreo nenorocire. Ureche purta mereu o vestă de blugi sau de piele, de care-și spânzura penele de scris ca un adevărat gospodar al gazetăriei.
– Care e problema aici? întrebă, peltic ca un șarpe, Grigore Ureche, după ce auzise toată zarva din hol.
– Domnul a venit să reclame că oaia i-a spus ceva de colegii lui de ciobănie.
– Ați venit să reclamați o oaie? îl întrebă Grigore Ureche pe ciobănaș.
– Nu, n-am venit să reclam oaia. Am venit să-i reclam pe ciobanii care vor să mă omoare. Oaia doar mi-a spus.
– Ah, înțeleg, e o oaie care vorbește, îngână cronicarul, ca pentru sine.
– Da ce, credeți că oile care vorbesc sunt pe toate drumurile? se oțărî ciobănașul, scos din sărite de calmul posac și tâmp al lui Grigore Ureche.
– Păi, ce, nu sunt? Doar nu vrei să scriem acum de oaia ta doar pentru că vorbește.
– Și ce-ar trebui să facă o oaie, mă rog, ca să scrieți despre ea?
– Păi, să vedem… Naște pui vii? Dacă naște pui vii, o să-i dedic o casetă în pagina de fonfleuri.