Pun pariu că școala lîngă care stau e populată exclusiv cu niște kinderi care au cei mai protectori părinți din lume. Veriga lipsă dintre cloșcă și prezervativ. Genul de oameni care se tem, de fapt nu se tem, sînt îngroziți peste limitele rațiunii de idei subversive precum „Lasă-i să se descurce singuri, că sînt mici, nu idioți”.
În orice dimineață, strada e plină de mămici și tătici prinși la volan în lupta cu hachițele naturii și mai ales cu lipsa lor. E cald afară? Trebuie adus copilul cu mașina. E frig afară? Tot cu mașina. Plouă? Mașină. E vremea frumoasă așa cum numai încălzirea globală o poate face? Ieși din casă, copile cu părul bălai, și rîzi la soare de pe bancheta din spate.
Dacă un milițian de la Circulație ar catadicsi să-și miște fundul de la birou sau din boscheții cu radar, și-ar face într-o singură zi planul pe trei luni. Dar, asemeni spartanilor, răspunsul rămîne laconic: „Dacă”.
În fine. În final te obișnuiești cu nesimțirea neamului prost care a parcat oblic pe trotuar sau pe trecerea de pietoni pentru că plodul nu trebuie să-și miște fundul mai mult de doi metri pînă la școală. Și taman atunci dai peste ultima categorie, inșii atît de adevărați încît au dus țărănia la rang de artă. Primul Columb al acestei arte a oprit într-o dimineață fix la intrare, blocînd coloana și, în claxoanele celor din spate, și-a coborît odrasla din mașină. După care a urcat din nou și a plecat. În urma lui, Vasco da Gama oprea și el în același loc și făcea fix la fel. Un moșuleț comenta nervos: „Neam de navigatori, vedea-i-aș pe Apa Sîmbetei!”.