Evident, la şcoala asta nu învaţă nici un copil, dar cu toate astea e una dintre marile atracţii ale Vienei. Va trebui să te desparţi de 16 euro dacă vrei să vizitezi „sălile de clasă şi dormitoarele“ şi de 14 euro dacă vrei să asişti la o „lecţie deschisă“, de la 10 la 12 dimineaţa. Da, ştiu că şi voi aţi urât anii ăia, la fel ca mine, şi că nu vă e dor absolut deloc să retrăiţi vreuna din nenumăratele faze penibile de şcolar, de la „Mi-am uitat caietu-acasă!“ la „Scoateţi o foaie de hârtie…“; totuşi, dacă aveţi drum prin Viena, nu ocoliţi Şcoala Spaniolă. Pentru că acolo numai profesorii sunt oameni. Elevii sunt cai.
Sfatul meu e să începeţi cu turul grajdurilor, ăla de vineri după-amiaza (16 euro, cum v-am zis), şi să terminaţi sâmbătă, cu antrenamentul pe muzică, nu invers. Motive sunt mai multe, dar încep cu cel mai simplu: toţi caii de la Şcoala Spaniolă sunt de rasă lipiţană, adică sunt mult mai puţin înalţi decât te-ai aştepta (mai scunzi decât caii jandarmilor români, de exemplu). Dacă îi vezi din prima la antrenament, în manej, aproape că te enervezi: „Ce dracu’, pentru piticaniile astea mi-au luat 14 euro?! Ce bandiţi!“. Dacă eşti prevenit, te poţi concentra pe spectacolul în sine şi n-ai senzaţia de ţeapă.
Alte mici observaţii: e interzis să faci poze în timpul antrenamentului, ca să nu sperii animalele; e totdeauna foarte aglomerat, plin de asiatici tot timpul anului; după cât se pare, antrenamentele au loc în aer liber, vara, şi numai iarna se ţin în manej; Şcoala Spaniolă de Dresaj e pe cont propriu, nu primeşte bani de la stat, aşa că oamenii ăia, dresorii, ghizii, groom-ii, muncesc pentru bani, nu de distracţie – ceea ce înseamnă că nimeni n-are timp să stea cu turiştii la palavre. Am încercat eu, cu fata de la bilete, şi-am fost trimis la plimbare c-un zâmbet perfect siberian. M-am simţi ca la Administraţia Financiară.