Dacă stau și mă gîndesc bine, scrisesem destul de mult pînă să plec la armată. Începusem un roman, care se chema Iarnă înainte de Cristos. L-am abandonat pe la pagina 120. Nu știam încă să scriu un roman.
Am recuperat din el, totuși, cîteva povestiri. După ce l-am citit pe Robbe-Grillet, Gumele și În labirint, l-am imitat destul de bine într-o nouă încercare de roman, repede abandonat și acesta. Zace într-un dosar, dar n-am curaj să-l recitesc. Se chema În insulă. Mai scrisesem o piesă de teatru, o farsă în două acte, care se chema Mucius Scaevola. Era vorba în ea despre lipsa de curaj a compatrioților mei în fața autorităților comuniste. Trebuia să fii nebun, destul de nebun, ca să-ți închipui că așa ceva s-ar fi putut juca în România de atunci. Nu mi-am închipuit! Mai scrisesem și o mulțime de povestiri, nu toate reușite. Și, ca orice român care e născut poet, scrisesem poezie, fără a dovedi vreun talent deosebit. În fine, îmi făcusem ucenicia, așa credeam, dar mă înșelam al dracului de rău. Cu fiecare carte scrisă învățam cîte ceva, dar cînd mă apucam de una nouă îmi dădeam seama că sînt un începător. Cred că Arghezi a zis chestia asta. Am scris primul capitol din Tache de catifea și pe urmă am luat-o cîș rău de tot, că mi s-a făcut rușine de mine. Am făcut o pauză de vreo trei ani pînă să prind curaj să mă înham din nou la ea. La fel s-a întîmplat și cu Manualul întîmplărilor. După primele două povestiri m-am blocat și am abandonat. Eram sigur că n-o să ajung niciodată un mare scriitor, așa cum visasem în adolescență.
(Va urma)