După ce s-a apucat de scris, Sorin Preda se ținea la distanță de unchiul său Marin, scriitorul. În anii ’80 nu era nici o pandemie. Despre epidemiile de gripă de la noi, cîte au fost, nu se vorbea și nici nu se scria în ziare. Sorin spunea că nu-i bine să te așezi la umbra unui mare scriitor, dacă scrii și tu. Talentul nu se ia, zicea, dar se poate pleoști cînd n-ai grijă de el sau îl îngrijești prost. Ar mai fi fost ceva. Sorin nu era omul care să nu-ți dea replica dacă nu era de acord cu tine. Așa că în studenție prefera să-l viziteze rar pe Marin Preda, deși romancierul îi spunea lui Sae, fratele său și unchiul lui Sorin, că „băiatul“ avea ușa deschisă oricînd la el acasă. Preda nu uitase de lipsurile de tot felul prin care trecuse în tinerețile sale și avea o părere proastă despre cămine, fie ele și studențești.
Romancierul era el sociabil, dar îi displăcea viața trăită în turmă. Un scriitor tînăr avea nevoie de experiență de viață, cu asta era de acord, dar nu la înghesuială, ca puii de Crevedia. Și mai avea nevoie de un loc al lui în care să digere cărțile citite și unde să poată tăcea de unul singur. Marin Preda avea un garaj, în curtea casei sale de pe strada Plantelor, iar deasupra garajului o încăpere mare, plină de cărți, mobilată doar cu un pat, o masă mică și două scaune. Acolo se retrăgea cînd voia să citească ceva anume sau își pregătea vreo reeditare. Pentru scris se ducea la Mogoșoaia, totdeauna în aceeași cameră, care nu era chiar atît de norocoasă pe cît își închipuia el. Acolo și-a găsit sfîrșitul într-o noapte din primăvara anului 1980.
Sorin n-avea jurnal intim, însă îl ajuta memoria, încît a ținut minte ce-i spunea Marin Preda în lungile lui monoloage despre literatură și despre viață în puținele dăți cînd s-a dus la el acasă, pe Plantelor. Nu i-a arătat niciodată unchiului său ce scria, poate și pentru că Marin Preda era director de editură și suficient de neîncrezător încît să ia aceste eventuale dovezi de încredere drept apropouri de publicare. Cel puțin așa își imagina la fel de neîncrezătorul său nepot. În reviste, Sorin publica sub pseudonim, la care a renunțat cînd i-a apărut prima carte. I-a apărut la Cartea Românească, la un an după moartea lui Marin Preda.
Ultima carte a lui Sorin Preda a fost despre Moromeții din viața reală, cei din satul Siliștea-Gumești, care n-au fost încîntați cînd Sorin i-a vizitat să-i întrebe ce-și mai aminteau despre ruda lor, scriitorul. Mai prietenoși cu amintirea micului locuitor din sat au fost vecinii, care nu l-au încondeiat veninos pe băiatul lui Tudor Călărașu spre deosebire de unchii și mătușile sale locale.