Un murmur surd, ca un bîzîit de albină pe cocaină, se ridicase deasupra Pieței și acum plutea ușor, intrînd pe sub ușa balconului drept în sala de ședințe.
– Ce se-aude de-afară? întrebă Turcan pe un paj.
– Ce să fie, zîmbi pajul alene, un grup foarte solid de cetățeni care ar dori să intre în audiență…
– Încă un grup de milogi, se schimonosi scîrbit Cîțu. Și ăștia ce vor să le mai dau?
– Nici vorbă de așa ceva, zîmbi pajul. Ei nu vor să le dai, vor să le iei. De fapt, insistă să intre și să-ți dea chiar ei.
– CE ANUME SĂ-MI DEA? întrebă Cîțu înghițind în sec, de parcă ar fi prevăzut un viitor nod în fundul gîtului.
– Nu te teme, preamărite vizir, îl liniști pajul. Or fi ei mulți și agitînd pari plini de cuie, dar majoritatea sînt oameni cu frica lui Dumnezeu.
– Ești sigur?
– Absolut. Altfel de ce ar pomeni altarul, biserica, crucea și grijania cu atîta rîvnă?
– Și restul?
– Restul dau o puternică impresie de neortodocși, dar insistă că-ți pot asigura o audiență specială cu cineva foarte sus-pus…
– Cineva important? întrebă Cîțu gîtuit de emoție și perpelit de laserele din privirea geloasă a lui Klaus I. Și cine anume? Macron?
– Mai sus! zîmbi pajul încurajator.
– Merkel?
– Mai sus!
– Biden?
– Mai sus!
– Bitcoin?
– Tu ai căzut în cap cînd ai picat treapta în liceu? Bitcoin e… lasă, nu te mai chinui. Mai sus!
– Păcălicii ăștia vor să-mi ofere o întîlnire cu propriul tupeu sau ce? se oțărî Gollum. Pînă unde mai sus vor ei să mă ridice?
– Pînă la Zalmoxis, preamărite vizir. Și fii fără grijă, au adus sulițe îndeajuns de lungi, nu te lasă ei în drum. De fapt, iată-i că au și intrat. Vorbește-le direct, ca de la țepar la țepar, mai rînji el și dispăru după o draperie.
Într-adevăr, un grup solid de cetățeni cu spinări zdravene, genul care văzuseră și soarele care mîngîia căpșunile Spaniei, și norii de deasupra sparanghelului Germaniei, își făcuse apariția în sală.
– Ce… ce vreți să faceți? întrebă pierit Cîțu, în timp ce restul cabinetului se retrăgea discret în spatele lui Klaus I, sperînd să poată folosi drept tanc ce folosiseră atîta vreme drept opritor de ușă la Cotroceni.
– Să-ți plătim, desigur. Socotelile bune fac prieteniile bune, nu-i așa? Dacă tot te pretinzi tu prietenul românilor, ar fi vremea să dai socoteală.
– Păi, bine, dar ceilalți? se smiorcăi Gollum.
– Pe ceilalți îi vom pune într-o piscină frumoasă, cu multe bule…
– Și Klaus? încercă Gollum din nou.
– Pe el îl punem la urmă, să fim siguri că nu ratăm pe nimeni, zîmbiră ei încurajator.