Dar vîntul, vîntul acela despre care umbra neagră spunea că bate prin economie, începea să se întețească. Ușor, parcă pe nesimțite, deci destul cît să atragă atenția tuturor. În definitiv, cine să știe nesimțirea mai bine ca un politician?
– Hai, blegule, fii bărbat și întreabă-l odată! îl înghionti Turcan pe Ludovic II.
– Nu vreau! strigă Ludovic II atît de tare că toți zurgălăii din pălăria sa de premier dădură clinchet la unison. Fii tu bărbat!
– Vrei să mai repeți o dată? întrebă Turcan, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
– Fii tu bărbat în locul meu. Hai, jur, e ultima dată, te rooooooog! o imploră Ludovic II cu ochi de căprioară, bănui Turcan, pentru că o asemenea lipsă de coarne nu mai văzuse de cînd vizitase în tinerețe un cuib de elani neonaziști.
– Fie, zîmbi Turcan. Ultima dată.
– Ultima, jură solemn Șică II, cu mîna pe fundiță și cu senzația stranie că avea un recipient roz de plastic lipit de cur.
– Deci săptămîna viitoare te descurci singur cu vistiernicul Cîțu. De fapt, e mai bine: vă faceți unghiile, vă admirați rochițele, vă puneți panglicuțe, așa, ca fetele, chicoti Turcan.
– Da, răspunse Ludovic II, sufocîndu-se de furie, de parcă nu știe toată lumea cum ai avansat în partid. Știe și ultimul liberal că ești o…
– Sînt o ce anume? fîlfîi Turcan alene din gene.
Șică prinse curaj și continuă:
– Ești o pros…
– O ce?
– Nu mă face să zic pînă la capăt, că zic! O prost…
– Hai, fată, curaj! îl imboldi Turcan.
– O prostolojancă! șuieră Orban furios și zdrobitor. Atît de zdrobitor încît Turcan rămase locului la fel de zîmbitoare ca înainte.
– Așa este, îl mîngîie ea pe frunte. Și de atunci am învățat cum să lucrez cu roboții lipsiți de orice fel de simțire omenească. Vai, dar uite cum îți arde fruntea! Te-ai cam înfierbîntat sub pălăria de premier, nu-i așa? Poate ar trebui să te răcorești puțin. Să vorbesc eu cu Stăpînul Atotmut al vieților noastre să te trimită în pelerinaj la Gura Vînturilor, distinsul său eșapament?
Strivit, Șică II se ploconi întru iertare cu vorbe pe care hîrtia sau pixelii, spre deosebire de obrazul de politician, nu le-ar putea tolera. Iar cînd sfîrși, ridică din nou ochii de căprioară pe care doar cineva lipsit complet de coarne i-ar putea avea și gînguri:
– Și acum îl întrebi tu, da?
Nu înțelese el de ce Turcan insistă să se încheie la șliț fără să atingă, de fapt, fermoarul gata încheiat. De fapt, nici nu conta. Important era ca ea să întrebe.