Probabil toată lumea era pe deplin mulțumită că, mai presus de orice, exista un deplin sentiment al continuității în acea încăpere devenită inimă a guvernării. Tavanul continua să fie albastru, steluțele Atotînstelatului continuau să sclipească conspirativ pe bolta sălii, icoana făcătoare de guverne a sfîntului Klaus continua să tacă complice, iar Șică I continua să stea lipit de tavan, deasupra tuturor. Evident, asemenea stat îi făcea pe miniștri să continue cu aplauzele și scandările. Singură, Turcan, pierdută cu ochii în slava de după candelabru, murmura ca pentru sine:
– Profeția începe să se împlinească… își stăpîni ea cu greu o lacrimă de emoție. Să fie oare blegul ăsta Alesul?
– Alesul și Culesul, îi susură sarcastic umbra neagră. În definitiv, nici nu contează prea mult. Important e să ducem ritualul pînă la capăt și mesagerul vostru să devină Vocea celui Atotînstelat pe umeri.
– Și cum vom face asta? întrebă Turcan.
– Nenea, nenea, să aducem niște sulițe, așa cum făceau strămoșii noștri daci pentru Zamolxis? întrebă Cîțu, trăgînd de mantia umbrei negre mai rău ca de cursul leu-euro.
– Gollum, ești viteaz și pofta ta de-a ține sulița în mînă îți face cinste. Și mai confirmă și niște bănuieli, adăugă Marele M pentru sine. Dar asta e o întrebare pe care trebuie să i-o pui icoanei Atotmutului, pentru că el v-a vîndut Atotînstelatului în robie de parcă ați fi fost niște gîște în piață. Mă rog, figură de stil.
Auzind acestea, Turcan făcu doi pași, îngenunche în fața icoanei făcătoare de guverne a lui Klaus și atunci Predoiu suspină și duse mîna la gură. Costache îi dădu un ghiont: „Colega, potolește-te, ai schimbat stăpînul! Nu toate blondele sînt la fel! Uite, eu, de exemplu…”
– O, tu, icoană a celui Preamilostiv cu Nevorba, spune-ne nouă, slugilor tale preaplecate: să aducem sulițe pentru Ludovic I cel urcat în slavă?
Și icoana, minune a minunilor, deschise gura și răspunse:
– Nu e nevoie să aduceți nimic! Voi toți sînteți niște sulițe, săgețile mele liberale!
Un val de mîndrie și recunoștință spălă încăperea. Atotmutul îi aprecia! Slavă Atotmutului! Fericirea plutea prin aer ca un văl de aur la o nuntă de mitocani. Întrebarea însă rămînea: de ce pusese sfîntul Klaus accentul atît de greșit în cuvîntul „sulițe”?