Părea că o suflare de gheață își asmuțise răutatea asupra întregii încăperi. Umbra neagră privi din nou, satisfăcută, cum Guvernul dîrdîie din toți membrii și din toate mădularele. „Am venit pentru că trebuie să începem Marea Zidire!”, declamă Marele M. „Adică să muncim?”, abia bîigui Ludovic I, sufocat de groază. „Ei, nici chiar așa. Să nu dramatizăm”, își îndulci tonul umbra neagră, îngrijorată pentru integritatea și onoarea petecului de covor de sub premier. „E un fel de-a spune. Avem popor pentru asta. Dar”, reveni la tonul grav și amenințător, „a venit vremea să clădim Marele Edificiu, din vîrful căruia se va pogorî Stăpînul vieților noastre și își va întinde Împărăția pentru o mie de ani!”
„Mărite M., eu te respect, dar te rog să nu blasfemiezi. Stăpînul vieților noastre s-a repogorît deja și iată și semnul Său…” Ludovic I încercă să intervină. Umbra neagră dădu din mînă a lehamite. „Nu fi idolătrău. Mă refer la Adevăratul Stăpîn, nu la…” – se opri, zîmbind ironic spre icoana făcătoare de guverne a lui Klaus. „Mă refer la cel care se va întrupa în chip de foc în vîrful turnului pe care voi, incompetenților, îl veți zidi. La Atotvăzătorul și…”
„Da, știu, la Sauron!”, interveni fericit Gollum, pardon, Cîțu, de pe covor, în timp ce încerca disperat să-și îndese pe deget bănuțul găurit.
Umbra neagră privi exasperată în sus. Poate spre slavă, poate spre microfoanele din tavanul fals. „Și cu ăștia vrei să-ți desăvîrșești lucrarea?”, păru să chicotească pentru sine. Apoi redeveni grav și se aplecă înspre Cîțu: „Sauron era un biet interlop al clanului goblinilor. Te rog să nu-l confunzi cu Marele Ochi și Timpan, cel etern înstelat pe umeri”.