„Rugați-vă și gudurați-vă!“, le poruncise Atotmutul și toți membrii cabinetului s-au grăbit să-i dea ascultare din dragoste pentru țară și devotament pentru popor. Pentru că de la binele țării vine binele poporului și de la binele poporului vine binele lor. Sau, cel puțin, așa își repetau fără rușine, perfect conștienți că, dacă ar fi fost adevărat, s-ar fi zvîrcolit pe jos în chinurile rezervate viermilor hărăziți cu dizenterie, dar lipsiți de borta curului.
Și cum toți erau evlavioși peste măsură, se apucară să bată mătanie la picioarele proiecției Atotmutului. Cu toții prosternati în coate și genunchi, cu bucile obrajilor de dindărăt în sus, ridicînd imn de slavă către arătarea izvorîtă din ledurile icoanei făcătoare de guverne.
Însuși Ludovic II își asumă poziția politică, deși tare încurcat de pălăria de premier cu clopoței în cele trei vîrfuri care, ticăloasa, se încăpățîna să cadă în țărînă ori de cîte ori pleca smerit fruntea.
– Ce mă fac, Ralu? întrebă el șoptit. Crezi că e un semn rău?
– Blegule, pune-o pe fruntea ailaltă, că nu se prinde nici dracu’ de diferență! îi șuieră ea. Supus, Șică îi urmă sfatul și iată că pălăria tresăltă veselă, de parcă acolo i-ar fi fost locul de cînd lumea.
Deasupra lor, holograma Atotmutului îi privea din ce în ce mai țanțoș, semn că Vela băgase cam adînc manivela aia în spatele icoanei atunci cînd o pornise. În cele din urmă, deschise gura și începu să rostească rar și plictisitor:
„Prin puterea celui Etern Înstelat pe Umeri, care m-a lăsat să mă întrupez pe pămînt drept Tigaie Egoistă, facă-se Voia Mea, vie Guvernul Meu…“
– Și cele șapte plăgi ale Egiptului, se grăbi Anisie să-i sufle.
Turcan îi dădu un ghiont subtil și îi șopti printre dinți: „Fată, vezi că ești bătută-n cap? Ți-am mai zis: niciodată nu spui adevărul în politică!“.
Holograma Atotmutului își duse mîna la frunte, la gură și la turul nădragilor și rosti formula sacramentală: „Înșăllat!“.
Un vîrtej de organigrame, sinecuri, epoleți, acte, ștampile, guri largi și judecăți strîmbe îi învăluiră. Și îi purtă vîrtejul numai el știe cît, pînă cînd întregul cabinet se trezi așezat lin în jurul unei mese lungi și pline cu bunătăți. Sub luminile candelabrului de neam prost luceau în tăvi curcani rumeniți la căldura șpăgilor și îndopați cu pensii speciale, claponi crocanți înveliți în robe largi și imunitate, încă avînd urme de lege pe la tîrtiță, bibilici unse cu funcție de bugetar, care le face ciocul extrem de primitor, grohăitori tăvăliți prin toate mocirlele, dar care se arătau acum curați ca purceii de lapte, pentru că erau la masa care trebuie. Mînați de poftă, Ludovic, Turcan, Gollum – pardon, Cîțu –, Anisie și toți ceilalți dădură iama, zumzăind ca un stol de lăcuste. Sub picioarele lor, dărîmat de iureșul asupra mesei, zăcea, acum potopit de urme de tălpi și de firimituri murdare, un afiș imprimat cu litere mari și impunătoare: „Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă“.