În decembrie ’89 am fost deținut la Jilava împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, pe vremea aceea doar aspirant literar, care se pricepea mai bine la contabilitate și pian. Îl cunoscusem la micile cenacluri ale Bucureștiului. Ce-i drept, nu l-am văzut în închisoare, fuseserăm aduși la ore diferite, iar de Horia-Roman Patapievici, care a fost în același lot cu mine, nici n-aveam habar. Important era ce ne adusese pe toți, împreună și separați, în noaptea aceea fără vreo speranță. Un cuvințel mic, mic de tot, libertate. Nu rîdeți, azi, cînd te bați cu cărămida în piept, pronunțînd din vîrful buzelor libertate, cuvîntul ăsta pare tare îngălat și nesuferit. Așadar, buni, răi, celebri sau anonimi, eram o groază de viitori condamnați (pe viață?) în situația asta. Deschiseserăm gura tocmai pentru că autoritățile țineau morțiș s-o închidem. Și libertatea asta de a vorbi și de a scrie a devenit, foarte ciudat, dușmanul numărul unu al afacerii unde fostul meu coleg este vicepreședinte.
Să fiu bine înțeles, mitocăniile care s-au petrecut la Premiul „Eminescu” Opus Primus sînt a filei două fețe. Juriul a făcut o treabă extraordinară, a mers exclusiv pe citit și pe judecat fără parti-pris-uri și a acordat premiul Anastasiei Gavrilovici. Numai că foarte frumoasa doamnă (era să spun domnișoară, după cum arată) nu s-a urcat pe scenă să spună banalități. Tot așa, în urmă cu 31 de ani, scriitorii nu cîntau în struna partidului. Hm. Mă rog. Nu toți. Nici mulți. Dar noi, ăștia mai tineri (printre care și Varujan), la cei care protestau ne uitam, la cei care aveau curaj. Ei bine, Anastasia a zis una care i-a ars pe domnii scriitori: de paisprezece ani, premiul nu a mai fost acordat nici unei femei…
Să fim înțeleși, nu sînt pentru egalizarea forțată și partinică a valorilor. Și nici pentru parități cu parul. Dar, dacă nu ar exista în România poete remarcabile, de un nivel mult superior cîtorva dintre ultimii premiați, poate că m-aș fi ofuscat. Mi s-a părut de bun-simț ce a observat, fără să consider că discursul ei e unul feminist, ci unul firesc. Nu mai punem la socoteală că premiantul de anul trecut, cel căruia i s-a luat ce nu i s-a dat, Constantin Abăluță, nici n-a mai intrat în vederile juriului… Mă gîndeam, de exemplu, că nici o literatură a lumii nu s-ar simți rușinată cu o poetă de nivelul Norei Iuga… Ce vreți? Asta e libertatea cuvîntului.
Ei bine, imediat, domnii din rîndul întîi, printre care și fostul deținut politic Varujan Vosganian, au ținut s-o pună la punct. „Citește-ți poezia” și valea. Și, ce să vezi, revista România literară publică la colțul rebuturilor un îndemn pentru tînăra în chestiune. Să mai lase poezia, să stea mai mult cu creionul dermatograf în mînă. Mitocănia a continuat, probabil în hăhăielile caracudei.
De aceea, mă și gîndesc, acu’, la spartul tîrgului: cum s-or fi simțit membrii juriului de debut, cînd organizația lor le-a dat, simbolic, peste mînă?