Dacă Matrix a devenit celebru cu replica “there is no spoon” (şi cele mai stupide continuări din istorie, la egalitate cu noua trilogie Star Wars), filmul de azi se mîndreşte că are pe blazon un text mult mai haios: “there is no wine!”
Dar ce s-a întîmplat: mai întîi, a venit vestea că a murit Mussolini, deci adio regim fascist. Toţi sînt bucuroşi pînă peste poate, beţivul satului este ales primar. Pînă aici nimic nou, ba s-ar putea ca introducerea să vă pară vag cunoscută.
Din păcate, raţia de libertate durează puţin. Au plecat fasciştii, dar acuşi-acuşi vin nemţii şi băieţii ăştia au o platformă-program destul de neplăcută: satul va fi obigat să predea tot stocul de vin pentru susţinerea efotului nazist de razboi. Ei bine, acum sătenii trag linie şi spun hotărît: pînă aici! Că ne-aţi luat libertatea, v-am înţeles, că aţi pus la index şi democraţia, n-am comentat, în definitiv cui îi pasă de tîmpeniile astea filosofice? Dar vinul, asta e altceva: e tangibil, e gustos, e singurul nostru mod de supravieţuire, aşa că-l vom apăra cu tot eroismul de care sîntem în stare!
Adică îl ascundem. Bine de tot, departe de privirea vulturească şi de degetele apucătoare ale friţilor. De-aici înainte acţiunea principală devine un joc de-a şoarecele şi pisica între aiuritul primar Italo Bombolini (interpretat cu mare clasa de Anthony Quinn) şi căpitanul von Prum (Hardy Krüger), sărman personaj care urmează să fie stresat, exasperat şi, în final, complet năucit de modul în care ştiu să-şi apere taina simpaticii beţivani italieni. Cum? Cu ingeniozitate, cu îndîrjire şi, de ce să n-o recunoaştem, cu un umor amestecat subtil în poveste cu niţică dramă, destulă cît să nu transforme povestea într-o comedie bufă.
Ce i s-ar putea reproşa? Poate că e puţin prea lung şi prea lent, asta într-o eră cînd filmul şi-a obişnuit spectatorul să livreze totul rapid şi, dacă se poate, gata mestecat. Personal, cred că e doar o impresie valabilă pentru primele minute: odată intrat în atmosfera locului (garnisită excelent cu tipica ameţeală italienească), ritmul îi apare privitorului ca fiind singurul normal pentru o asemenea poveste. Şi-atunci, îi lipseşte ceva? Pentru cine a vazut măcar Mediteraneo, aş zice că da. Stanley Kramer a făcut un film în spirit italian, nimic de zis, păcat că a uitat să-i adauge şi dialoguri în limba corespunzatoare. Dar asta, din nou, e simplă chestie de gust.
The Secret of Santa Vittoria. SUA, 1969. R: Stanley Kramer. Cu: Anthony Quinn, Anna Magnani, Virna Lisi, Hardy Krüger. Scor IMDB:7,2. Unde: MGM, ora 15:10