Eram într-un anticariat din centrul Bucureștiului și răsfoiam plictisit un ghid turistic. Prea puțin contează care, eram doar intrigat că-n epoca Internetului încă se mai vând. La doi pași de mine, doi dintre angajații locului băgau niște titluri pe calculator. Amândoi bărboși, cu voce stinsă, genul de studenți la Teologie care își doresc în secret să declanșeze un război mondial. Unul dintre ei, mai vechi la locul de muncă, îl întreabă pe celălalt:
– Știi să înoți?
– Știam, dar n-am mai înotat de mult.
– Bun, bun. Înotul nu se uită. Dacă l-ai prins odată, îl știi toată viața. Oricum, noi suntem optimizați biologic ca să înotăm. Aerul care intră în cutia toracică e suficient să ne țină la suprafață. Bun, bun, deci știi să înoți.
Părea cumva că toată problema înotului are o relevanță imediată, ca și cum ar fi fost doi prizonieri care plănuiesc să evadeze de pe o insulă. Dar n-am apucat să dau mai multă atenție acestui aspect că a venit și al doilea, înotătorul, cu o problemă.
– Ți-am zis eu astă-vară de un băiat, nu știu dacă mai ții minte. E țigan el, dar e de treabă. S-a mutat în chirie cu altcineva, ca să plătească mai puțin. Lucrează acum ca spălător de geamuri…
– Da, da, țin minte. Ce-i cu el?
– A cunoscut o fată și nu știe cum să se apropie de ea. E cam timid, nu știe ce să-i spună.
– Aaaa, păi trebuie să treacă la treabă, să sară pe ea. Să o invite pe la el, să bage vrăjeală, să-i arate icoanele.
Nu știu de ce, dar discuția părea încă de la început că se îndreaptă spre partea asta, cu icoanele. La fel de sigur sunt că, date fiind personajele, indiferent de la ce ar fi început discuția, ea tot ar fi ajuns în punctul în care cineva îi arată altcuiva niște icoane.