După ce a fost deființat Cenaclul de Luni, Mircea Cărtărescu ne citea poeziile la Junimea. Aici a avut un succes formidabil, în serial, cu Levantul, despre care Crohmălniceau îi spunea iritat că s-ar putea să aibă probleme la cenzură, dar spera că, totuși, cenzorii n-aveau să-i facă pe plac lui Eugen Barbu și sicofanților lui de la Săptămîna, care întărîtau forurile împotriva lui Mircea.
Cărtărescu venea de mulți ani la Junimea. Mai întîi cu Georgicele ce aveau să apară în volumul lui de debut care avea să fie atacat jegos și primejdios în Săptămîna. Apoi și cu proză. De fapt, ca prozator, Mircea a debutat în Desant ’83, antologia prozatorilor de la Junimea. Citea transfigurat, de undeva dinăuntrul textelor sale, cu o voce schimbată, ușor cîntată și mai puternică decît timiditatea lui din studenție. Mircea nu devenise încă „un caz“ la Săptămîna și seninătatea lui nu se transformase în vesta antiglonț de mai tîrziu, care l-a ajutat să nu se acrească și să-și păstreze intactă cumsecădenia.
Uneori, după cenaclu, cînd era frig și n-aveam nici bani să intrăm undeva, cîțiva colegi de facultate mergeam la el acasă, în apartamentul de pe Ștefan cel Mare unde locuia cu părinții. Făceam planuri și, odată, Mircea ne-a spus că ține un jurnal în care scrie zilnic ce visează noaptea în somn și ce i se mai întîmplă. Un jurnal pe care cîndva s-ar putea să-l publice, dacă nu moare pînă atunci. Pe atunci vorbeam cu lejeritate despre moarte, ca despre un accident care ți se poate întîmpla oricînd, dar nu chiar imediat. Mircea o ironiza și el pe Doamna cu coasa, deși, convins de puterea cuvintelor, mai zicea „Bătrînilor, nu-i bine s-o stîrnim!“.
Cînd lui i-a apărut Faruri, vitrine, fotografii, Barbu, care fusese prins cu un plagiat, a vrut să-l scoată de plagiator pe tînărul debutant, cu ajutorul criticului de porunceală Pompiliu Marcea. Acuzația asta, care venea din ticăloșia și veninul fostului elev la școala de jandarmi Eugen Barbu, urmată de canonada concertată împotriva lui Cărtărescu din Săptămîna și din Luceafărul, l-a adus la exasperare pe Mircea. Totuși, în loc să-l intimideze, aceste atacuri în haită i-au radicalizat mai repede atitudinea pînă atunci pașnicului poet.
La Junimea, Mircea, tip matinal, apărea vesel și făcea ironii benigne. La Cenaclul de Luni era mai reținut, iar atunci cînd citea se vedea că trebuia să-și învingă emoția, ceea ce nu izbutea totdeauna. Avea replică la maliții și, cu toate că nu răspundea cu aceeași monedă, cu umorul lui fin îi neutraliza pe răutăcioși. Dacă vorbea despre versurile altora începea de fiecare dată cu părțile bune și, cînd trecea la cele proaste, o făcea fără să răsucească cuțitul în rană cu remarci care să-i și ridiculizeze pe autori. Despre cei care veneau cu versuri în care nu putea găsi nimic bun, Mircea prefera să tacă. Sau spunea că se pronunță „data viitoare”, dîndu-i astfel o urmă de speranță autorului executat de ceilalți. Cînd vreunul dintre cei care-l tocaseră pe nefericit îl întreba dacă chiar crede că data viitoare aspirantul o va nimeri mai bine, Cărtărescu îi răspundea cu un misterios-încrezător: „N-ai de unde să știi“.