Pe 8 ianuarie 1849, ungurii care dormeau în Aiud au fost treziți de o bubuitură. Era zgomotul făcut de căderea orașului în mîinile țăranilor români răzvrătiți. Flacăra revoltei antimaghiare a început să ardă cu tot cu clădirile de lemn în care grofii țineau evidența clăcilor. Încet-încet, fumul s-a risipit, iar măcelul a putut începe în condiții de vizibilitate perfecte.
Se spune că înaintea atacului, ca să înspăimînte garnizoana din Aiud, iobagii au răspîndit vestea că îl au în frunte pe Axente Sever. Numele lui răspîndea la fel multă groază ca cinci salve de tun trase în plin asupra porților, dar producea pagube mai mari. Axente Sever era, în acea iarnă, soldatul universal al războiului dintre moți și revoluția maghiară.
Cum a putut ajunge fiul unor iobagi din județul Sibiu profesor la București rămîne un mister la care baladele încă lucrează. Dar de acolo, de la catedra de latină și română, Axente Sever s-a trezit, după cîteva cafele și poezii recitate cu patos, între fruntașii revoluției din Țara Românească. Cînd Bălcescu a fost arestat, Axente a traversat munții în Transilvania, ca să pună în practică toate acele idei violente la care munciseră, în zadar, toți băieții obraznici ai revoluției de la București.
S-a făcut repede remarcat în acțiuni de gherilă și a primit, la 27 de ani, comanda legiunii blăjene, care era, în esență, o gloată furioasă și înfometată de mărimea unui tîrg mijlociu. Ca și popa Simion Balint, Axente Sever a avut o înzestrare naturală pentru război. Mînuia plutonul, tirul de artilerie și ambuscada ca și cum ar fi luat lecții particulare de la mareșalii lui Napoleon. Legiunea lui a învins în toate luptele în care s-a angajat, a cucerit tot ce i s-a cerut să cucerească. A stăpînit munții, a incendiat garnizoane, a despresurat cetăți, a aruncat în aer depozite de armament, în fine, a făcut treaba unei armate europene bine echipate, pe care împăratul a evitat să o trimită în Ardeal ca să-i redea drepturile confiscate de Kossuth.
Axente Sever a fost una din mîinile drepte ale Crăișorului, a cărui înfumurare a urmat-o, refuzînd decorațiile împăratului și țarului, după ce drepturile românilor din Ardeal au fost date uitării.
A trăit la Sibiu pînă în 1906, luptîndu-se cu vechii săi dușmani și rupîndu-le gura cînd în presă, cînd în stradă.