În Evul Mediu, Biserica Catolică a pornit o luptă necruțătoare împotriva sexualității, constată Berkowitz. Operațiunea a început chiar în sînul Bisericii, odată cu decizia de pe la anul Domnului 1070 a papei Grigore al VII-lea de a impune celibatul și preoților, nu numai călugărilor. Două sute de ani mai tîrziu, cel ce a inspirat un lung șir de interdicții religioase în materie de sex a fost Toma din Aquino, teoreticianul păcatului originar.
Canonizat încă din timpul vieții, acest logician inflexibil și filosof al religiei a dat secole de-a rîndul direcția gîndirii catolice în care și viața sexuală a laicilor era reglementată cu argumente luate din opera „angelicului părinte“. Ironia neagră a acestei ofensive a religiei contra plăcerilor sexuale era că, în timp ce Biserica își băga nasul chiar și în patul conjugal al enoriașilor, călugării și popii, în pofida jurămîntului de castitate absolută, se dedau unui desfrîu care-i scandaliza și pe liderii catolicismului, care însă n-ar fi recunoscut în public că slujitorii Bisericii aveau asemenea apucături. Totuși, la recomandarea sfîntului Toma din Aquino, Biserica îngăduia prostituția, pentru că altfel, aprecia teoreticianul divinității, dorințele nesatisfăcute ale bărbaților ar fi împins lumea în haos. Și cum prostituția era o afacere cît se poate de bănoasă, Biserica avea și bordeluri, cu scopul pios, declarat, de a descuraja preacurvia și cu cel financiar, de a profita de veniturile pe care le aduceau prostituatele aflate sub umbrela ei.
Altfel, delictele sexuale ale enoriașilor, căsătoriți sau nu, care se abăteau de la prescripțiile Bisericii erau pedepsite cu tot mai multă severitate, deși te-ai aștepta ca odată cu trecerea timpului lucrurile să se relaxeze. Din contra – de la postul și rugăciunile de la începutul Evului Mediu și încă rarele pedepse capitale, în epoca modernă timpurie, din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, s-a ajuns la vînători de vrăjitoare, care se soldau cu tortură și condamnări la moarte. Asta după ce nefericiții recunoșteau sub tortură și păcate sexuale pe care nu le comiseseră. Femeile, care pentru Toma din Aquino erau „bărbați nedesăvîrșiți“, ajung să fie considerate instrumente ale diavolului de către inchizitorul german Heinrich Kramer în „manualul“ său Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor) apărut la sfîrșitul secolului al XV-lea. Femei de toate vîrstele acuzate de vrăjitorie erau trecute prin „proba apei“, dacă celelalte forme de tortură nu dădeau rezultatul așteptat de anchetatori. Proba considerată infailibilă consta în aruncarea acuzatelor în apă adîncă, legate de mîini și de picioare. Dacă pluteau însemna că erau vinovate. Dacă se scufundau, acesta era semnul nevinovăției, doar că cele mai multe inocente se înecau, ceea ce însă nu contraria pe nimeni. În timpul nebuniei vînătorii de vrăjitoare, din secolul al XVII-lea, care a trecut și oceanul, în Lumea Nouă, au fost arse pe rug mii de așa-zise slujitoare ale diavolului, singure sau împreună cu bărbații pe care i-ar fi vrăjit.
Cu toate măsurile luate de Biserică, printre care și acoperirea cu pînză vopsită sau cu frunze de smochin a organelor genitale ale bărbaților din Judecata de Apoi, fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, în secolul al XVI-lea ia avînt literatura porno. Pietro Aretino, pamfletarul, a avut un uriaș succes la cititori cu o carte de sonete pornografice însoțite de desene explicite, dar asta mai ales după ce Biserica a inclus Pozițiile lui Aretino pe lista lucrărilor interzise, în care era inclus și Decameronul lui Boccaccio.
Cînd statele iau din mîinile Bisericii treburile de acest fel și le încredințează tribunalelor laice, condamnările pentru sodomie, zoofilie și vrăjitorie rămîn în vigoare, dar nu mai sînt aplicate cu aceeași strășnicie. Totuși, în Anglia condamnarea la moarte pentru vrăjitoarele acuzate de „întreținerea de relații sexuale cu diavolul“ a fost abrogată de-abia în 1736. De pe la mijlocul aceluiași secol nici pe continent nu se mai înregistrează vreo condamnare la moarte din acest motiv.
În secolul al XVIII-lea se îmblînzesc și pedepsele pentru zoofilie. Cînd află că unul dintre cavaleriștii din armata sa a fost prins făcîndu-și mendrele cu o iapă, regele Frederic cel Mare al Prusiei a zis: „Amicul e un porc; trebuie trimis la infanterie“.
Chiar dacă în majoritatea țărilor europene homosexualitatea e privită cu tot mai multă îngăduință sau ignorată în secolul al XIX-lea, cel cu care se încheie istoria lui Eric Berkowitz, cînd se ajunge la procese lucrurile se schimbă radical. Pedepsele scad pînă la cel mult doi ani de întemnițare, în schimb urmările lor sînt devastatoare. Oscar Wilde avea să descopere pe pielea lui cum dintr-un scriitor răsfățat de public și invitat în saloanele aristocrației a ajuns un paria după ce a fost condamnat la doi ani de temniță grea, în faimoasa pușcărie din Reading, pentru comiterea de „acte obscene“. De citit neapărat!
Eric Berkowitz, Sex și pedeapsă. 4000 de ani de condamnare a dorinței, traducere de Dan Bălănescu, Editura Polirom, 2025.