Duminică, pe la prînz, moțăiam la țară în hamac, sub influența nefastă a valului de căldură Lucifer. Ca să fiu sigur că nu-mi intră căldura în urechi, îmi băgasem și căștile preventiv. Deschid ochii să pocnesc o muscă și mă trezesc cu sfîntul părinte din sat sfințindu-mi mașina proaspăt spălată. “Sănătate, părinte!” “Sănătate!” “Cu ce ocazie ne faceți onoarea?” “E sărbătoare mare!” “Sărbătoare, sărbătoare, dar poarta era închisă.” “Am deschis-o.” “Era închisă pe dinăuntru.” “Am băgat mîna.” “Văd… Dar chiar era nevoie?” “Păi, nu-i mașină nouă?” “Ba da.” “Atunci, cum să plecați la drum fără s-o sfințim? E pericol mare.” Și-a continuat s-o bidinească din cap pînă în picioare pînă a scos toți belzebuții din ea. La plecare ne-am salutat respectuos, mai mult timp decît era cazul, și nu știu dacă genul ăsta de servicii la domiciliu implică și obligații lumești, dar banul e ochiul dracului, așa că n-am vrut să-l întinez pe sfîntul părinte. Poate și de-asta, atunci cînd a trîntit poarta, de “la revedere”, s-a pornit vijelia.
Sfințire interior-exterior fără degresare
