Cînd e vorba de Marile speranțe, nemuritoarea replică „N-am citit-o. Am văzut filmul!“ te obligă să-l întrebi pe interlocutor: „Care film?“. Eu știu vreo cinci. Pe primul, un venerabil alb-negru, l-am văzut în copilărie; o ecranizare cinstită, care urmează litera cărții pînă la virgulă. Inclusiv ultima scenă, în care Estella și Pip se reîntîlnesc după ani în casa părăsită a domnișoarei Havisham și care se termină într-un fel de ceață tandră.
Sînt 160 de ani de cînd Dickens a terminat de publicat romanul în foileton. La cîteva luni după aceea, a apărut și cartea. Am recitit-o, cap-coadă, fără grabă – avantajul cărților la care revii fără să te întrebi cum se termină –, din plăcerea reîntîlnirii cu una dintre acele cărți sigure, ca o vacanță la all-inclusive într-un hotel unde ai mai fost și care-și păstrează toate stelele intacte. Totul funcționează impecabil în acest roman de formație, în care iepica, vorba unui clasic român cu limba ascuțită, Paul Georgescu, e atît de bine adusă din condei, încît ai zice că autorul a pritocit îndelung povestea înainte de a o pune pe hîrtie.
De fapt, aici, Dickens își ia o revanșă formidabilă asupra tuturor trucurilor romanului-foileton, cu personaje care apar și dispar, cît să împingă lucrurile mai departe, și cu lovituri de teatru la sfîrșit de capitol, menite să țină trează curiozitatea cititorului. În Marile speranțe, penultima lui carte, Dickens își reia vechile teme și motive și le întoarce pe dos, ironic, dînd peste cap așteptările noastre naive, apărute după Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit sau Mica Dorrit. Pip al său nu mai pățește chestii neplăcute numai din vina altora, ci și fiindcă are naivități prostești și propriile lui ticăloșii sau nesăbuințe, cu care te nedumerește. Despre domnișoara Havisham, această băbătie stricată la cap fiindcă a fost abandonată de un derbedeu cinic în ziua nunții, Pip își imaginează că e binefăcătoarea lui secretă, deși are toate indiciile că domnișoara e o scorpie manipulatoare.
La drept vorbind, domnișoara, cu tortul ei de nuntă vizitat de șoareci, e la fel de cinică precum cel care a părăsit-o și se folosește de Estella pentru a zdrobi inimile bărbaților în devenire. Baba e una dintre proastele maniace și rele care bîntuie prin romanele lui Dickens, cărora li se opun, în contrapartidă, alte proaste, dar bine intenționate. De astă dată, însă, romancierul – mă rog, personajul său! – o face să pară o ciudată mai degrabă cumsecade, ceea ce în romanul-foileton nu se prea întîmplă, pentru că personajele sînt zugrăvite în culori nete, pentru a nu-i face probleme cititorului, iar atunci cînd vreunul dintre negativi trece de partea binelui, transformarea lui e radicală. Ca infamul Scrooge din Poveste de Crăciun.
Cînd Pip se duce la Londra ca să devină un gentleman, el aplică lecția atît de bine încît își reneagă rudele și sărăcește, cheltuind ca un gentleman. Așa că nu-i pică deloc bine cînd află că binefăcătorul său e Magwitch deportatul. De fapt, chiar e șocat. La fel cum și cititorul e contrariat în ipocriziile sale. Dar asta e nimic față de lovitura cea mare, că Magwitch e tatăl Estellei, care a conceput-o cu criminala Molly. Încă un poncif al romanului-foileton doborît! Fiindcă asta e Marile speranțe, un roman-foileton în care Dickens distruge metodic, una cîte una, convențiile genului, ca și cum ar vrea să-l reinventeze. De unde senzația pe care o ai la lectură, că aici romancierul a ajuns la capătul drumului început cîndva cu Oliver Twist.