Simona Tache vs. Mihai Radu: Despre cabina de probe

Femei în pragul unei cabine de probă

Ce dialog poartă, fără cuvinte, două femei care așteaptă în fața cabinelor în care bărbații lor probează haine:

– Greu, ă?

– Greu al naibii…

– Cum ai reușit să-l aduci? Eu l-am păcălit că mergem într-un loc exotic să facem sex.

– La mine nu mai ține asta, nu mă mai crede. Am legat o sticlă de bere c-o sforicică și așa l-am ademenit.

– E nervos, nu? Al meu fornăie, transpiră și pufăie.

– Eu i-am băgat un Distonocalm pisat în mâncare.

– Bună idee.

– Și-a ales numai porcării, nu?

– Am reușit să-i strecor și niște chestii OK, doar că avem o problemă cu mărimea. Vrea să-și ia pantaloni cu un număr mai mic, cică ăia care-s numărul lui îi măresc șoldurile.

– Și? I le măresc?

– Bineînțeles că nu. În ăia mici arată ca un pensionar cu izmenele intrate adânc în fund și cu ouăle lipite de amigdale. La tine cum e?

– Groaznic. Încerc să-l conving că a depășit cu douăzeci de ani vârsta unui tricou de rocker, cu inimă însângerată și trandafir.

– Și?

– A acceptat doar să-l schimbe cu unul cu două inimi însângerate și doi trandafiri.

– Vai de capul nostru. E greu.

– Al naibii de greu.

– Hai să-i lăsăm aici și să mergem să ne cumpărăm ceva frumos. Eu vreau un ruj roșu ca sângele care curge din inima aia însângerată.

– Eu vreau un sutien cu un număr mai mic. Hai!

 

Shopping la prima vedere

E haios că atunci când stai lângă cabina de probe și îl vezi pe altul care așteaptă mai încolo, în dreptul altei cabine, măcar știi că nu poate să facă mișto de tine. Sau, mă rog, poate să facă în aceeași măsură în care face și de el.

E ca și cum ai merge pe stradă noaptea și, văzându-l pe unul, te întrebi:

– Ia uite-l și pe ăsta! Ce nebun umblă pe stradă, singur, la ora asta?…

Eh, exact unul ca tine.

Și, evident, nu e nimic aiurea să te duci cu ea să-și ia ce vrea, s-o aștepți, s-o orice, mă rog, n-are sens să mai continui, e destul de jenant.

Nasol e că, oricum, nu are deloc nevoie de tine. Dar nu are nevoie de tine într-un fel foarte documentat, foarte academic, ultra-profi.

Ea nu te vrea acolo ca să-i zici Da sau Nu. Tu trebuie să vii cu niște texte elaborate despre cum îi cade cămașa aia la spate, despre cum îi arată șoldurile, despre cum i se vede decolteul sau cum cade la mâneci. Trebuie să ai puterea de descriere a lui Stendhal și capacitatea de-a bate câmpii a lui Mann.

Și toate acestea pentru ca, la final, aproape înlăcrimată, fiindcă tu bagi în ele, spui povestea nasturilor, cum le-a murit mama când erau mici și au fost crescuți de un fermoar care le bea banii de alocație – ei bine, la final, să strâmbe din nas și să arunce țoala în mormanul de haine ca pe-o boarfă.

Dacă te uiți pe telefon, simte. Da, scoate imediat capul și te atenționează. Adică, înțelegi, trebuie să fii cu mintea și cu sufletul și cu trupul doar acolo, la ea, s-o ajuți cu energia ta pozitivă, să-i dai lumină din fluxul vieții tale etc.

Ce e nasol cumva – dar vezi asta numai la altul, de obicei – e că te simți tratat ca un valet. Adică, ușor-ușor, începi să ai un comportament de om învins, începi să-ți pierzi din demnitate, aproape că-ți vine să-i vorbești cu “doamnă”, “domniță” și “respectele mele, toate cele bune domnului”!