Simona Tache vs. Mihai Radu: Despre perfecte şi imperfecţi

Zgomotele și furia

Știți Daciile alea vechi și ruginite, care râgâie, pârțâie, sforâie și horcăie din toate încheieturile? Exact așa e și bărbatul, defect din fabricație. Când a fost produs, Dumnezeu și Sf. Petru au avut următoarea discuție:

– E nasoală rău de tot situația, Doamne: ni l-au greșit. Practic, ne-au trimis un Bărbat cu mult sub standardele pe care le-am agreat.

– Adică?

– Păi, Doamne, scapă gaze și pe gură, și pe fund, când doarme sforăie, iar dimineața horcăie și tușește de zici că stă să crape, în funcție de cât de mult a fumat în seara precedentă.

– Aoleu, nasol. Nu putem ieși cu așa ceva pe piață. Să-l trimitem înapoi la furnizor.

– Problema e că am vorbit și cică durează, că tre’ să comande piesele de schimb în Germania și vin de-abia după data la care am anunțat noi lansarea.

– Păi, și ce facem?

– Ne-au propus așa: să-l lansăm p-ăsta cum e, defect, iar, ca să se compenseze față de noi, o să ne mai facă, în aceiași bani, un produs, de data asta perfect.

– Perfect-perfect? Adică frumos, finuț, delicat, deștept și devreme acasă?

– Exact așa. Perfecțiunea întruchipată, Doamne!

– N-o să scoată și ăsta zgomote?

– Deloc. Ba chiar o să aibă abilitatea să-l cenzureze p-ăla defectu’.

– Cum?

– Simplu: o să-i facă superscandal când o să audă pârțuri, râgâieli, horcăieli și sforăit.

– Minunat. Batem palma atunci. Da’ cum o să-i zicem la produsu’ ăsta bun?

– Hmm… Perfecțiune?

Până la urmă, nu i-au zis Perfecțiune, i-au zis Femeie. Tot un drac.

 

Ochiul

Pe locul doi, după „Nu în seara asta” în ordinea chestiilor enervante care se petrec în pat, e „Nu mai mișca picioarele”.

De fapt, în afara sexului, femeia te-ar vrea inert în pat. Dacă te-ar putea duce la un centru de dresaj unde ăia să te învețe comanda „Mort”, și-ar da toate salariile acolo.

Cînd dai paginile la carte și ea doarme, vezi cum deschide puțin un ochi – ălălalt e în pernă. Se deschide ușor și doar pe jumătate, exact cum îi iese crocodilului pupila aia de gheață din apă. Tu, antilopa Gnu stăpînită de pasiunea lecturii, înlemnești cu cartea în mînă. O secundă, două, trei, multe secunde, pînă ce ochiul se închide la loc. Fuck, încă o clipă dacă mai dura, îți pierdeai cunoștința de la cît ți-ai ținut respirația.

Apoi, mîncatul alunelor în pat. Pam, din nou se deschide ochiul! Înțepenești cu alunele în gură, se adună salivă ca-n flotor. Ce nașpa că inima bate atît de tare, mare prost ai fost că nu ai făcut yoga, acum ai fi putut să-i rărești bătăile, erai ca și inexistent. Dacă ar fi după ea, ar trebui să-ți mesteci alunele la bucătărie și să ți le pui gata mestecate într-un castron, apoi să le înghiți ușor, cu lingurița, în pat.

Dar cel mai nasol e cînd vorbește cu ochii închiși. Crezi că a adormit de mult și te ridici să mergi la toaletă. Atunci o auzi:

– Unde te duci?

Îi răspunzi în șoaptă:

– Să mă piș, sînt om, mi se adună urină în vezică, trebuie s-o elimin din cînd în cînd, altfel mi se sparge bășica și mor…

Deschide și ochiul.

– Glumeam!

Vuuuum, închide ochiul.