Nu beau Martini și nu mă omor după filmele cu James Bond. Dimpotrivă: iau foarte în serios spionajul și, în conformitate cu profilul psihologic și vestimentar al lui Aldrich Ames, am observat că Agentul 007 are tot atîta legătură cu chestiunea cîte tangențe are wrestling-ul cu sportul. Inutil de precizat că eterna dilemă “Cine-i cel mai bun 007 din istorie?” (Sir Roger Moore zice că Daniel Craig) mi se pare decisivă ca bășina unui greiere în contextul încălzirii globale.
Înțeleg însă că oamenilor le plac încă poveștile
megaficționale cu superspioni, deși e clar că, după căderea Cortinei de Fier, subiectul s-a fîsîit în termeni de actualitate și relevanță. “Insistați să credeți că încă ne aflăm în era de aur a spionajului, cînd factorul uman era singura metodă de a obține informații”, i se adresează Doamnei de Fier de la MI6 (Judi Dench) unul dintre personaje necombatante ale filmului*. Și adevărul necosmetizat e că spionajul din ziua de azi este fie corporate, fie cyber, fie prea legat de Orientul Mijlociu ca să facă obiectul unui film onest. Dar ca dovadă că spectatorii nu vor spionaj și politică, ci entertainment și bărbați mișto, pînă la ora scrierii acestei pseudocronici Skyfall generase superîncasări de 569 de milioane de dolari worldwide.
De ce? Pentru că James Bond zice că-l cheamă
“Bond. James Bond”. Bea un Martini. Conduce o mașină sport. Poartă un smoking. Trage, slavă Domnului, cu pistolul lui foarte special. Participă la o scenă de superacțiune în debutul filmului. Și, cu riscul că epuizez deja formula narativă, în final dă de pămînt cu antieroul care pusese la cale niște chestii foarte nasoale (explozii, iureș, confuzie, bulversarea traficului și așa sufocant din capitala regatului). Să nu uit: printre picături, James Bond face sex, ca de obicei, cu o superfemeie (Bérénice Marlohe), reafirmînd virilitatea cinematografică a unei profesii care în realitate arată ca Mihai Răzvan Ungureanu. Dar de data asta se subînțelege că Bond o frecventează puțin și pe vrăjitoarea din Pirates of the Caribbean: At World’s End (Naomie Harris), deci își ia niște libertăți cam suspecte, demne de expertiza unui spion dublu.
În rest, însă, filmul e foarte disciplinat
sub aspect tactic și narativ, respectînd cu o religiozitate stilizată și vădit omagială rețeta de aur căreia i se datorează succesul francizei. Orașul e Londra, unde s-a născut Ian Fleming în 1908. Mașina e un Aston Martin DB5 (vezi Goldfinger-ul inițial, cel din 1964). Camera e adeseori imobilă, cum filma pe vremuri Terence Young, iar imaginea are o textură vintage, care se asortează perfect cu costumele seventies ale lui Javier Bardem. Secvența rapel: spre finalul aventurii, un unchiaș cu față de Moș Crăciun și o vivacitate demnă de The Expendables 3 pune pe masă un cuțit, exprimîndu-și convingerea că uneori vechile metode de lucru sînt preferabile farafastîcurilor contemporane. Zece minute mai tîrziu, un elicopter de asalt explodează superspectaculos, cedînd sub presiunea a două butelii ruginite, de uz casnic. Dacă nu s-ar fi remarcat el însuși lucrînd într-un foarte bărbătesc serviciu britanic de informații (Naval Intelligence Division), Fleming ar fi lăcrimat în ceruri la această scenă.
Rețeta e respectată, firește, with a twist:
în dulcea tradiție inaugurată de Casino Royale, Bond se plasează, ezitant, la granița dureroasă dintre clasicism și reumatism. Și dă în continuare niște semne de slăbiciune de neconceput pentru stardardele impuse de MI6 după operațiunile din Irak, dar inerente pentru o franciză care tocmai a împlinit 50 de ani. În primul act al filmului, agentul își dezvăluie, manifest, latura sa meditativă și aparent autodistructivă. Bea de stinge și uită să se bărbierească, semn că ficatul și morga britanică nu mai procesează informația ca-n vremurile bune, cînd îi puteai recunoște clar pe inamici după faptul că preferau vodca și căciulile de blană cu urechi. În plus, se strîmbă de durere atunci cînd își scarmănă, à la John Rambo, rana de la umăr – genul acela de gest riscant, care spune multe despre un bărbat și nu neapărat în favoarea lui.
Mai grav e că omul se dovedește incapabil
să treacă testele fizice și balistice impuse de MI6 cînd – asemeni unui personaj de telenovelă columbiană cu spioni mexicani – se-ntoarce din morți dotat c-o sticlă de apă vie la vreo 40 de grade. Și, firește, cu acuta dorință de a salva agenția intrată brusc în vizorul unui necruțător terorist din umbră (care, mă rog, se dovedește a fi un freak de inspirație freudiană și nu, cum ar fi fost firesc și palpitant, un larger-than-life villain cu conotații geopolitice). În ochii lui James Bond se citesc, în continuare, patriotismul desuet al marilor eroi epici și ceva din intransigența snoabă a fostului imperiu. Dar, per total, Daniel Craig (44 de ani) arată aici mai ruginit și mai anacronic decît Roger Moore la 58, cînd îmbrăca pentru ultima oară clasicul smoking bulletproof, în A View to a Kill.
De remarcat, așadar, că marea găselniță
a scenariștilor rămași în activitate după destrămarea URSS (și care presupun, probabil, că fac astfel un pas decisiv în direcția realismului de-a dreptul magic al profesiei) este umanizarea de ordin fizic a personajului. Demitizarea în cauză este, ca orice formă de reinterpretare a eroilor clasici, binevenită în ideea în care pînă și The Hulk și-o ia puțin pe cocoașă în The Avengers. Dar cînd îți petreci jumătate de film întrebîndu-te dacă James Bond trebuie băgat cu forța într-un azil de lux, pensionat cu onoruri pe caz de inadecvare la context sau introdus, printr-o licență poetică oarecare, în distribuția următorului sezon din Downton Abbey, clar, e ceva în neregulă cu spionajul.
Salutar, regizorul britanic Sam Mendes
reușește să aplice poveștii un foarte stilat gloss cinematografic, care maschează abil și spectaculos pe alocuri problemele de arhitectură și concepție. Skyfall e filmat superb, c-un remarcabil simț al compoziției și cu niște tușe neobișnuit de sofisticate pentru stilul în general heirupist și exploziv al seriei – vezi, de pildă, insula japoneză părăsită în care are loc prima întîlnire dintre Bond și Antagonist (Javier Bardem). Dar pentru maniacii subtextelor, fie ele caricaturale sau trase de păr în sensul cel mai entertainment al cuvîntului, problema rămîne nerezolvată pînă la final. Cînd – presupun că nu mai e o surpriză pentru nimeni – ne despărțim de singurul personaj capabil să facă cît de cît ordine în MI6.
Iar problema este că producătorilor
le pasă din ce în ce mai puțin de marile teorii ale genului, de conspirații, națiuni și globalizare (aia reală, de dincolo de geografia locațiilor sau laptopul omniscient și omnipotent al lui Q). Iar James Bond devine, sub pana ramolită a unor scenariști cam de-o vîrstă cu franciza (Neil Purvis și Robert Wade), un superagent tot mai decorativ și irelevant. Un erou obosit și încăpățînat al unor aventuri de succes din ce în ce mai autoreferențiale, cînd logic ar fi fost să pună mîna energic pe pistolul lui foarte special si să curețe lumea de teroriști. În ideea că, astfel, administrația Obama se va putea concentra, în fine, asupra adevăratelor probleme ale planetei. Mă refer, evident, la spionii chinezi.
* Skyfall (SUA, 2012). Regia: Sam Mendes. Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes.
Publicat în Cațavencii, nr. 46, 21-27 noiembrie 2012