Făceam, cu un amic, pe cavalerii de onoare la o nuntă. Eram îmbrăcați frumos, scoseserăm ce-i mai bun din noi. Umblaserăm două săptămâni după haine – să fim bine la nuntă. Și cum ne postaserăm noi la intrarea în local, cumva în plan secund după nași și miri, ni se încredințase sarcina sfântă să conducem oaspeții la mese. Cum se cuvine. Aveam fiecare câte o mapă cu numele și orânduirea meselor, și cum treceau oaspeții de faza pe miri și nași, îi luam noi în primire – câte unul, câte unul – și-i așezam pe căprării la mese. Io, ca să fac impresie, îmi luasem atribuțiunile în serios – le vorbeam frumos, schimbam amabilitați, complezențe, să le fac oaspeților parcursul pân’ la mese cât mai plăcut.
Pe la a treia escortă, eram deja semiprofesionist. Păcăleam orice ochi neantrenat că-s din schemă. Mergeam frumos, cu mâna la spate, indicam cu ailaltă către amplasamente – uitați p-aici, uitați p-aici, serviți vă rog un pahar de șampanie, sper să vă simțiți bine, alea-alea. Un deliciu. Mureau doamnele, așa băiat gigea. Și cum mergeam eu așa distins și rafinat, ca un domn ce sunt, îmi vedeam și reflexia într-un ciob de geam. Intrasem perfect în rol. Maître d’, majordom, slugă la doi stăpâni. Doar tumbe nu făceam ca să fac pe plac. Dă-o dracu’ de cavalerie, mi-am găsit chemarea – o mie de ani pace.
Și-n exercițiu’ funcțiunii, pe laurii succesului, în timp ce duceam și ultimii invitați la cartonașul ce le purta numele, mă trage un nene de mânecă și-mi cere să-i fac rost de un scaun mai sănătos. Ce să mai stau să-i explic că-s cavaler de onoare și nu angajat al localului – mă mobilizez exemplar și răspund doleanțelor invitatului. N-apuc s-o iau spre „un scaun mai sănătos”, că mă și interceptează un alt domn, din partea nașilor ceva, după vorbă, după port, și-mi zice: „Băiatu’, băiatu’, o toaletă pe unde-ar veni?”.