De cînd a devenit moderator şi director la o Antenă, Mihai Gâdea a pierdut legătura cu sine însuşi, adică – în limbaj teologic – pare că s-a smintit, remarcă Andrei Pleşu în Dilema veche. Eseistul îi face un portret nimicitor lui Gîdea, din prestaţiile tv din ultima vreme ale acestuia, pe care le compară cu începuturile aceluiaşi cînd era cuviincios, timid şi l-a întrebat dacă n-ar merita să încerce o carieră în diplomaţie.
Ameţit sufleteşte de aburii şefiei, de cîştigul convenabil şi de o conştiinţă de sine abuzivă, ipochimenul, teolog adventist, a căzut în „slava deşartă“. În timp ce-i dedică patronului filmuleţe omagiale de tip proletcultist, Gâdea a ajuns să se creadă satrap hipercompetent, şef de stat major, drept care strigă nărăvaş la partenerii de dialog televizat, îi face „mahalagioaice“ şi-i întreabă dacă nu sînt beţi. De fapt, personajul are mai curînd o fire flască, remarcă Pleşu, încît atunci cînd dă semne de furie televizată pică în ridicol: „îi scapă vocea, gesticulează spasmodic, vorbeşte stîlcit“.
Dotat cu un surîs făinos, Gâdea aduce a mască japoneză şi, deşi are temperament de răţuşcă, îşi ia aere de cocoş. Cu o competenţă în derivă, l-a intervievat pe Pascal Bruckner luîndu-i, festiv, o carte drept alta. Gîdea n-avea nimic de întrebat, stătea prost şi cu româna, şi cu engleza, dar i-a dat o lecţie şi lui Bruckner, explicîndu-i că dragostea fără materie nu se poate. Încît Pleşu îl sfătuieşte „amicalmente“ pe moderator ca, între două şedinţe de front, să mai cadă cîte puţin pe gînduri.