South Park are un mod foarte simplu, aproape rudimentar, de a judeca subiectele politice pe care le abordează: face apel la simțul comun. Știu, pare, cumva, că laud serialul. Cineva ar putea înțelege că, uite, într-o lume nebună și pestriță, singurii care au rămas cu picioarele pe pământ, singurii care nu au pierdut din vedere reperele sigure ale normalității sunt copiii de clasa a patra din South Park, Colorado. În timp ce noi o luăm razna din cauza unor probleme false și a unor psihoze recente, Stan, Kyle și, pe alocuri, Cartman, continuă să judece lumea după exigențele benefice ale trecutului.
De fapt, acest simț comun e cel mai mare dușman al dreptății. Pentru că s-a aclimatizat la nedreptatea din lume, acest simț comun ne spune că lumea e bună așa cum e și că orice îndepărtare de la standardele actuale e nu doar periculoasă, ci și ridicolă. Cam la fel ridicolă cum părea, acum 200 de ani, ideea că femeile ar putea vota la un moment dat.
De multe ori, umorul antrenant și tonic reușește să ascundă umbrele conservatoare ale serialului. Nu a fost cazul și cel mai recent sezon, din care a mai rămas un singur episod. Ținta mișto-urilor a fost, de data asta, întreaga cultură a corectitudinii politice, pe care scenariștii o compară cu o chestie băiețească extrem de agresivă și de intolerantă. Deși amuzant pe alocuri, sezonul al nouăsprezecelea vede doar o parte a problemei. Întâmplător, chiar partea mai puțin problematică. E ca și cum, vorbind despre revoluția română din 1989, i-ai condamna tocmai pe revoluționari, pe motiv că au încurcat traficul în centrul Bucureștiului.
E o stridență conservatoare la fel de mare ca-n episodul despre NSA. Atunci, scenariștii serialului acreditau cumva ideea că n-ar trebui să ne deranjeze întregul sistem de supraveghere, din moment ce n-avem nimic de ascuns. E un argument de bun simț – acel bun simț – care ignoră complet niște principii mult mai important.
South Park, 1997- , animație, comedie, creat de Matt Stone și Trey Parker, difuzat de Comedy Central