South Park are un mod foarte simplu, aproape rudimentar, de a judeca subiectele politice pe care le abordează: face apel la simțul comun. Știu, pare, cumva, că laud serialul. Cineva ar putea înțelege că, uite, într-o lume nebună și pestriță, singurii care au rămas cu picioarele pe pământ, singurii care nu au pierdut din vedere reperele sigure ale normalității sunt copiii de clasa a patra din South Park, Colorado. În timp ce noi o luăm razna din cauza unor probleme false și a unor psihoze recente, Stan, Kyle și, pe alocuri, Cartman, continuă să judece lumea după exigențele benefice ale trecutului.
De fapt, acest simț comun e cel mai mare dușman al dreptății. Pentru că s-a aclimatizat la nedreptatea din lume, acest simț comun ne spune că lumea e bună așa cum e și că orice îndepărtare de la standardele actuale e nu doar periculoasă, ci și ridicolă. Cam la fel ridicolă cum părea, acum 200 de ani, ideea că femeile ar putea vota la un moment dat.
De multe ori, umorul antrenant și tonic reușește să ascundă umbrele conservatoare ale serialului. Nu a fost cazul și cel mai recent sezon, din care a mai rămas un singur episod. Ținta mișto-urilor a fost, de data asta, întreaga cultură a corectitudinii politice, pe care scenariștii o compară cu o chestie băiețească extrem de agresivă și de intolerantă. Deși amuzant pe alocuri, sezonul al nouăsprezecelea vede doar o parte a problemei. Întâmplător, chiar partea mai puțin problematică. E ca și cum, vorbind despre revoluția română din 1989, i-ai condamna tocmai pe revoluționari, pe motiv că au încurcat traficul în centrul Bucureștiului.
E o stridență conservatoare la fel de mare ca-n episodul despre NSA. Atunci, scenariștii serialului acreditau cumva ideea că n-ar trebui să ne deranjeze întregul sistem de supraveghere, din moment ce n-avem nimic de ascuns. E un argument de bun simț – acel bun simț – care ignoră complet niște principii mult mai important.
South Park, 1997- , animație, comedie, creat de Matt Stone și Trey Parker, difuzat de Comedy Central
‘Atunci, scenariștii serialului acreditau cumva ideea că n-ar trebui să ne deranjeze întregul sistem de supraveghere, din moment ce n-avem nimic de ascuns.’
Nu cred că asta vroiau să transmită – în episodul respectiv Cartman practic publica absolut tot ce îi trecea prin cap, eu îl văd ca o critică a narcisismului și a falsității unor luptători pentru dreptul la intimitate. În general, eu văd serialul ăsta ca pe o condamnare falsității nu ca pe o odă adusă status-quo-ului.
@Alex Uite cum apare, în rezumatul de pe wikipedia al episodului despre NSA, faza cu Cartman pe care o amintești:
”Cartman is irritated to learn that he himself has been designated by the NSA as „fat and unimportant”, and tries unsuccessfully to convince the Chief that Eric Cartman is really a threat.”
”Cartman is subsequently heartbroken to learn that no one cares that the NSA is monitoring them, and is horrified that he will now have to seek asylum in Russia.”
Totul pana la SJW, nu? A lovit o coarda sensibila, bro? N-ai vreun contract de consemnare afirmativa pentru intretinere de relatii sexuale de semnat si te retinem, bro?
Cred ca distinsul s a referit la ce numim bun simt in romanesc
Are you PC, brah? Are you?